Eseurile mele preferate din concursul O zi în România Perfectă

Și iată că au fost desemnați și câștigătorii concursului de eseuri O zi în România Perfectă, concurs din a cărui juriu am avut onoarea să fac parte: OZRP 2017 – Rezultate Finale.

Despre această experiență minunată am scris deja pe blog aici.

Promiteam la finalul articolului meu că voi reveni cu cele două eseuri care m-au impresionat. Cu permisiunea organizatorilor, le voi reda mai jos. În mod normal aș fi ales să editez articolul inițial și să pun eseurile la final, însă un text prea lung plictisește și riscul ca ele să fie trecute cu vederea ar fi fost prea mare! Așadar, preferatele mele din acest concurs, indiferent de poziția lor în clasamentul concursului…

Concursul Național de Eseuri pentru Tineret și Profesori „O Zi…

Concursul Național de Eseuri pentru Tineret și Profesori „O Zi în România Perfectă” – Finalul primei ediții – CĂLAN 2017

Posted by România Perfectă on 21 Aprilie 2017

 

 

 

 

FRANGULEA CORINA ELENA

profesor

Liceul Tehnologic „Mihai Viteazul”, Mihai Viteazul, Constanța

 

 

 

 

 

 

 

Cu siguranță că fiecare dintre noi visăm adesea la modul în care ar arăta România ideală. Alt lucru de care sunt convinsă este că fiecare ne imaginăm acest lucru în mod diferit. Firește, viziunile noastre au multe puncte comune, însă și suficient de multe deosebiri. Asta pentru că perfecțiunea, la fel ca frumusețea, este subiectivă. Deși, aparent, nu ar trebui sa fie așa.

Cred că dacă este să fim onești, putem recunoaște că, din păcate, petrecem mai mult timp imaginându-ne cum ar arăta România perfectă, decât să facem pași concreți înspre acest ideal. Desigur, idealul este, prin definiție, de neatins, însă asta nu ar trebui să ne împiedice să tindem spre el. Dificultatea constă, cred eu, în faptul că, pentru o țară ideală, cei care ar trebui să se schimbe sunt oamenii. Realitatea este că România suntem noi. Pentru o Românie perfectă, noi, românii, ar trebui să fim perfecți. Dacă ne dorim o țară ideală, soluțiile trebuie să le căutăm în noi înșine. Este ușor să așteptăm schimbarea din exterior, din partea celorlalți, însă nicio schimbare și niciun lucru demn de avut nu pot fi obținute fără efort. Toți trebuie să contribuim la crearea unei Românii mai bune.

Afirmam mai sus că perfecțiunea este un ideal, așadar este imposibil de atins. Cu toate acestea, după părerea mea, acest fapt nu trebuie să reprezinte o justificare pentru a ne complăcea în starea prezentă. În acest sens, cred că perfecțiunea constă în proces, nu în finalitate. Cu alte cuvinte, pentru mine, România perfectă este o țară ai cărei locuitori încearcă, în mod continuu și susținut, să fie ei înșiși mai toleranți, mai responsabili, mai interesați de binele comun, chiar dacă nu vor ajunge niciodată la desăvârșire. Pentru că, până la urmă, condiția inerent umană presupune imperfecțiunea, în multe forme. Dar, în același timp, conține și dorința de autodepășire, se perfecționare, dorință care poate rămâne în stare latentă sau poate fi valorificată prin educație.

Ajung, așadar, la un aspect important al României ideale: educația. Nu îmi pot imagina o Românie ideală, nici chiar pentru o zi, fără educație. Cred că, într-un anume sens, educația înseamnă viață. Educația de calitate, în orice formă, în orice context, oferă, la rândul ei, calitate vieții. Fie că învață despre sine, despre universul înconjurător, despre regulile de circulație, despre igienă, despre valorile lumii în care trăim, omul, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, este îmbogățit prin educație: fizic, emoțional, mental, social.

Pentru mine, o zi în România perfectă, este o zi în care să mă „lovesc” de educație la fiecare pas: în salutul vecinului, în sfatul pe care i-l ofer unui prieten sau pe care îl primesc, în alegerea vestimentației și a hranei, în traversarea regulamentară a străzii sau în condusul prudent, în politețea cu care tratez orice om cu care mă intersectez și cu care, la rândul meu, sunt tratată, la școală, în atitudinea față de colegi, la locul de muncă, în profesia pe care mi-am ales-o, tocmai pentru a putea educa copiii de azi, adulții de mâine, și în atâtea alte feluri. Ar însemna să văd roadele educației oferite acum, în copiii pe care i-am crescut frumos și responsabil, continuând să fac la fel, pentru că, deși pare departe, micuții de astăzi devin atât de repede tinerii de care depinde soarta țării. România ideală înseamnă, pentru mine, conștientizarea faptul că tot ce facem astăzi, va avea urmări mâine, în viitor. Conștientizarea aceasta are rolul de a ne responsabiliza, de a ne determina să trăim, să gândim, să acționăm cu mai multă grijă decât în mod normal.

Cred că educația este cheia unei Românii perfecte. Educația imprimă omului valorile fundamentale conviețuirii în pace și armonie: toleranța, respectul de sine, respectul față de ceilalți și față de muncă, altruismul, dorința de autoperfecționare, generozitatea și multe altele. De asemenea, tot prin educație, omul își poate înțelege vocația, își poate dezvolta aptitudinile și poate deveni ceea ce dorește. Numai prin educația de calitate vom putea avea oameni care să ne conducă bine și altruist, medici pricepuți, profesori dedicați, oameni specializați în diferite domenii necesare bunului mers al țării.

O zi în România perfectă este o zi în care te bucuri și ești recunoscător că ești român. O zi în care nu îți dorești să pleci într-o altă țară, pentru că aici ai deja tot ce ai nevoie și tot ce îți dorești.

Este o zi în care simți că munca ta este apreciață și remunerată corespunzător. Știi că muncești și asta e suficient ca să poți trăi decent. Știi că, deși ești tânăr, îți vei putea lua, la un moment dat, o casă, o mașină, îți vei putea crește copiii, oferindu-le ceea ce au nevoie. Le vei putea oferi o educație, îi vei putea da la școală, îi vei putea îmbrăca, hrăni și crește sănătos, știi că au atâtea exemple bune în jurul lor, oameni de la care să învețe, tu fiind doar unul dintre ei. Gândul că ar trebui să pleci departe de familia ta, lăsându-ți copiii, familia, acasă, nici nu s-ar ivi în mintea românului, pentru că nu ar exista niciun motiv. Copiii ar crește alături de ambii părinți, într-un climat afectiv sănătos. Nu ar mai exista micuți care să sufere de dorul părinților, părinți de dorul copiilor cărora încearcă să le ofere un viitor, sacrificându-și propriul viitor.

O zi în România perfectă este o zi în care nu există nepăsare: nepăsare din partea celor care ne conduc față de oamenii care i-au ales și care așteaptă, parcă cu tot mai puțină speranță și optimism, o schimbare; nepăsarea față de cei defavorizați, cei care nu au o locuință, nu au hrană sau căldură; nepăsarea față de bătrânii singuri, bolnavi, uitați de familie sau de societate; nepăsarea medicilor care au depus un jurământ de a respecta și proteja viața omului, dar pe care îl uită odată cu trecerea timpului; nepăsarea față de cel de lângă noi, atât timp cât nouă ne merge bine. Există atât de multă nepăsare în societatea contemporană. Nepăsare, egoism, individualism. Ceilalți nu contează. Contez eu. Important este binele meu. Este mentalitatea și ideea pe care ne-o transmit chiar cei din fruntea țării. Fiecare pentru sine, pentru familia lui, pentru apropiații lui. Nu se mai ține cont de principii, de valori. România ideală nu poate există cu oamenii care dau dovadă de nepăsare în absolut toate domeniile.

Poate că în fondul nostru sufletesc, oriental-balcanic, sunt imprimate fatalismului și resemnarea în fața a tot ceea ce ni se întâmplă. Din cele mai vechi timpuri, românașul s-a obișnuit să fie singur și să își cânte tristețea. Creativitatea nu i-a lipsit niciodată. Nu degeaba se spune că românul este poet. Cred însă că uneori este prea poet, prea visător și filosof. Este mai ușor să reflectezi, să visezi idealuri, mai greu este să încerci să le faci să devină realitate. Ne pricepem la cuvinte, dar mai puțin la fapte concrete. Nu este un lucru rău să fii vizionar, dar fară a pune în practică o idee, ea este echivalentă cu zero. Poate că odată cu globalizarea, americanizarea și alte tendințe actuale, ne vom schimba și mentalitatea. Poate că tinerii și copiii de azi, care trăiesc alte vremuri față de generațiile anterioare, vor fi mai activi în societate, vor lupta pentru o soartă mai bună pentru ei și copiii lor, vor alege oameni dintre ei, oameni noi, care să îi conducă mai bine. Sper să învețe din greșelile trecutului și să fie mai conștienți că pentru o altfel de țară, e nevoie de altfel de oameni, mai responsabili, mai implicați, oameni cărora să le pese de ei, dar și de ceilalți.

Revin la ideea că România suntem noi. Pentru o țară perfectă, e nevoie de oameni perfecți. Deși acest lucru este imposibil, după părerea mea, perfecțiunea constă în proces, nu în finalitate. Dacă românii – toți românii, de la cei care ne conduc, până la cel mai mic dintre copii, pe care, prin educație, îl vom forma într-un adult responsabil – vor încercă să se schimbe, de dragul lor, de dragul celor din jur, de dragul copiilor noștri, pentru mine ar însemna deja o Românie ideală. Pentru că, până la urmă, ce putem cere mai mult omului, dacă nu să încerce?

 

 

 

 

 

PĂLĂCEAN ANDREEA

elevă

Colegiul Național „Unirea”, Târgu Mureș, Mureș

 

 

 

 

 

 

EVADARE

30 decembrie 1984. Era trecut demult de ora de culcare. O stare de neliniște mă cuprinse și mă foiam în așternuturile subțiri ale patului și încercam în zadar să-mi găsesc o poziție comodă și să adorm. Prin crăpăturile fine din zidurile camerei intra un curent de aer rece iernatic, care îți îngheța sângele în vene. Mi-am ridicat capul de pe pernă și am privit în jur, ținând încă sub pătură partea de jos a corpului nemișcată, pentru a mă încălzi.

Cămăruța sărăcăcioasă era luminată doar de razele trimise de un felinar din stradă, care se strecurau prin jaluzelele trase ale geamurilor. Încăperea semăna cu salonul unui spital, paturile fiind lipite de-o parte și de alta a pereților, lăsând pe mijloc un culoar îngust de trecere. Felul în care erau orânduite dădeau o notă sumbră și neîngrijită dormitorului improvizat.

În fiecare pat se odihnea câte un trup firav de copil, iar ridicările ritmice și lente ale pieptului dădeau în vileag starea de somn profund în care se aflau micuții. Respirația lor fierbinte și calmă emana aburi de un alb translucid până în înaltul tavanului, risipindu-se mai apoi în aer.

De obicei nu aveam probleme cu somnul, nici cu frigul iernii, de care mă călisem cu mult timp în urmă. Însă, în noaptea aceea nu puteam dormi.

Patul meu se afla chiar sub fereastra ce dădea în strada principală, care ziua era împânzită de oameni și câteodată de zgomotul făcut de motorul vreunei mașini cu număr par sau impar, în funcție de ziua săptămânii. Culcată pe spate, priveam cerul infinit cu milioane de stele răsfirate ce se zărea printre jaluzele. În sticla murdară a geamului, un chip de o paloare nesănătoasă mă țintea cu o privire tăioasă.

Ușa din lemn putrezit a camerei scârțâi groaznic, gata să se desprindă din balamale. În nopțile cu crivăț, curenții de aer obișnuiau să miște ușa, lăsând să se propage în cameră pârâitul asemenea unui strigăt disperat de ajutor…de această dată zgomotul fu prelung, de parcă ușa a fost împinsă precaut până aproape de perete. După momente lungi ce sfidau în mod ironic sfera temporală a lumii, podeaua trosni ușor sub pașii fini a unei ființe.

Mi-am tras temătoare cearșaful subțire până la nivelul nasului, inhalând neintenționat mirosul de umezeală și stătut impregnat în material. Gestul îmi dezveli picioarele până la glezne, trimițând un frison de frig și emoție în întreg corpul.

“Trebuie să fie îngrijitoarea. Dacă mă prinde trează, mâine am să frec de una singură mucegaiul din spatele dulapurilor de bucătărie…Sau mai rău, am să spăl zidul plin de desene în cretă din spatele grădinii.”

Pașii erau nesiguri, din când în când mișcările bizare ale ființei fiind dezvăluite de trosnitul podelei vechi. Se apleca în direcția fiecărui pat, privind atent la fețele copilașilor, pentru a constata mai apoi că nu era persoana pe care o căuta.

Mi-am tras pătura peste cap, dezvelindu-mă până la gambe. Ființa se opri într-un final lângă patul meu. Mi-am ținut respirația încercând să par adormită. În zadar. Mi-am simțit pătura smulsă de pe mine, aruncată undeva pe podeaua murdară. Am țâșnit revoltată din patul șubred, ignorând vântul tăios care sufla fără milă prin cămașa de noapte subțire.

M-am clătinat pe picioare, aproape dărâmând scaunul scund de lângă pat, pus pe post de noptieră. În fața mea stătea un băiat de o vârstă cu mine, îmbrăcat după – ce credeam să fie – moda vremii. Pantalonii din postav de calitate trădau venitul bun de care dispunea. Mi-am privit rochia de noapte, singura pe care o aveam…îngălbenită, pătată, îmbâcsită. Un gust acru de invidie mi se urcă din stomac, aproape cedând tentației de a-l lovi pe băiatul ce-mi zâmbea nevinovat.

Liniștea devenea stânjenitoare. El continua să mă privească senin, nedând semne că voia să își explice apariția neașteptată. Mi-am coborât vocea, fiind atentă să nu trezesc pe nimeni.

– ..Ai putea să-mi spui cine ești?

 

Băiatul răspunse cu un zâmbet tâmp. L-am privit enervată, când mi-a întins niște haine curate și frumos împăturite, ce emanau un miros de proaspăt spălat. Nu mai simțisem mireasma aceea plăcută de lavandă din primăvară, când îngrijitorea ne spăla hainele și lenjeria de pat. Am întins involuntar mâna spre ele, retrăgându-mi-o brusc când mi-am dat seama ce făceam. Un nou val de iritare îmi pompă sângele în obraji.

– Nu am nevoie de mila ta! am rostit, fără să vreau, mai tare; am continuat pe un ton mai prudent.

– Ce, crezi că poți să dai buzna într-un orfelinat și să nu te aștepți la consecințe? Așteaptă și ai să vezi. Numai…numai să se deștepte îngrijitoarea și…și va fi vai și-amar de tine. Băiatul zâmbi distrat și mimă o persoană care doarme dusă, reproducând până și un fornăit ușor și un murmurat neînțeles. Îmi întinse din nou hainele, de data aceasta cu ochii rugători, așezându-le pe marginea patului, se depărtă câțiva pași de ele și se întoarse cu spatele ca să mă schimb. Nu accepta un nu ca răspuns.

Am mângâiat hainele din materialul fin și moale la atingere. În cele din urmă, cedând, am îmbrăcat costumația primită cadou. Băiatul se întoarse și mă examină, dând din cap mulțumit.

Îmi întinse mâna, cerând voie din priviri. I-am luat-o cu ezitare, iar el m-a smucit, trăgându-mă rapid spre ușă. Am încercat să mă opun, însă el nu dădea semne să se oprească sau să dea drumul. Eram la un pas de a trece pragul ușii, când eram pe cale să dau drumul unei exclamații de protest. Țipătul nu se mai izbi de zidurile mucegăite ale orfelinatului. Noi doi pluteam în mijlocul cerului înstelat, săltându-ne pe dale de piatră invizibile, mâna mea prinsă într-o strânsoare fermă într-a lui.

Drumul nostru prin văzduh începea să coboare. Acum număram parcă treptele unei scări inexistente, care era pe cale să se sfârșească. 3…2…1… De pe ultima treaptă am simțit agonia scurtă de a cădea în gol, inima venindu-mi până în gât, înghițind-o mai apoi cu greutate. Am simțit asfaltul tare sub tălpi. Mi-am deschis ochii pe care îi închisem din reflex în momentul plonjării, și am privit buimacă în jur, amețită de sunetul strident de fundal.

Stăteam în mijlocul unui bulevard imens, plin de oameni care treceau în grabă pe lângă noi, aruncând priviri fugare, dezinteresate celor doi copii ce stăteau nemișcați în mijlocul mării de oameni.

Visam. Da, trebuia să visez, căci totul părea ireal, prea bun ca să fie adevărat. Clădiri imense cât zgârie-nori, acoperite de pancarde colorate și sute de beculețe aprinse în culori calde, plăcute ne înconjurau. Cele două bulevarde principale se intersectau într-o cruce uriașă, accesată neîncetat de milioane de mașini cu motor zgomotos, însoțite de claxoane repetate ce redau nerăbdarea șoferilor.

În fața intrării unei clădiri erau instalate mai multe standuri, fiecare cu marfă proprie: haine, bijuterii, pantofi, ustensile de toate felurile, iar la marginea rândului era un chioșc la care se vindeau plăcinte calde, aburinde. Mirosul aluatului copt îmbia cetățenii flămânzi și înfrigurați să se oprească și să privească cu ezitare taraba, pentru ca mai apoi să se apropie și să ceară una. Femeia care împărțea plăcintele se făcea ușor plăcută, iar după ce făcea un schimb rapid de replici cu clientul, își striga varietatea de produse proaspăt scoase din cuptor cu o voce clară ce răsuna în întreaga piață. Încurajați, restul vânzătorilor își strigau și ei marfa în gura mare, însă nu aveau atâta noroc.

L-am tras cu forță de mână pe băiat și l-am târât până în fața chioșcului. Nerăbdarea mea îmi fixase întreaga atenție pe plăcinta din care eram dornică să mă înfrupt, astfel scăpându-mi momentul în care băiatul trecu ușor prin corpul unui om nevinovat care îi bloca calea. Băiatul își continuă plictisit drumul, târât de fată, în timp ce bărbatul, cuprins de panică, își pipăi speriat pieptul, mâinile și picioarele, asigurându-se că încă le mai avea.

Am ajuns din doi pași în fața doamnei care împărțea binevoitoare plăcintele, ce primea în schimb un număr de hârtii de culori diferite. În spatele ei, un radio vechi, asemenea celui de la orfelinat pe care îngrijitoarea îl folosea să asculte știrile după-amiezi, reda o melodie ciudată, veselă, cântată de un grup de oameni conduși de un solist priceput.

Între timp, la auzirea notelor familiare, un grup de bărbați de toate vârstele se adunaseră, ținând în mâini pahare cu un lichid stacojiu, din care ieșeau aburi. Cu toți, rumeni la față, se prinseră de după gât și începură să cânte împreună cu vocile de la radio, cuprinși de o frenezie și beatitudine molipsitoare.

– …Mai bine haimana decât trădător… Mai bine huligan decât dictator… Mai bine golan decât activist… mai bine MORT! decât comunist…

Piața s-a umplut de chiuituri și râsete, bărbații înălțând paharele către cer. Eu continuam să-i privesc cu o nedumerire întipărită în priviri, zâmbind la afecțiunea pe care și-o manifestau niște străini unii față de ceilalți.

Orfelinatul era ca un loc dezertat, noi neavând voie să primim vizite sau să ieșim în afara proprietății. Eram ținuți captivi până în momentul în care venea cineva să ne adopte, lucru care se întâmpla mai rar decât niciodată. Am mai auzit de termenul de ”comunism” la radio și în frânturi de conversație pe care le prindeam dintre îngrijitoare și un domn care o vizita regulat.

Bărbatul povestea aprins, cuprins de mândrie și dragoste de patrie, despre regimul instaurat în urma războiului, neavând decât cuvinte de laudă. El obișnuia să poarte un element de vestimentație cu inițialele C.A.P., gesticulând în zona literelor gravate pentru a spori efectul dramatic. Ziarele pe care le aducea cu sine reprezentau singura sursă a trecerii timpului, căci, închisă în clădirea dărăpănată, uitam de noțiunea timpului, iar zilele erau simple numele barate în calendar cu nonșalanță.

În ziua în care am avut îndrăzneala să întreb din curiozitate de înțelesul noului termen ce mă intriga, am primit drept răspuns o palmă usturătoare și am fost trimisă să frec podelele intrării. După câteva zile de persuasiune, îngrijitoarea m-a mustrat pentru neobrăzare, răspunzând resemnată:

– Ar trebui să-i mulțumești tovarășului Ceaușescu pentru tot de ceea ce dispui. Fără el ai fi în stradă, cerșind, fără vreun colț de pâine amărât pe care să-l mănânci.

Și iată azi mă aflam în mijlocul unei mulțimi, de mână cu un băiat necunoscut, privind un grup de oameni ce cântau un cântec inofensiv, plin de subînțeles.

Un bărbat cu servieta și ziarul la subraț, trecu pe lângă mine, materialul mânecii lui atingând din greșeală umărul meu. Ochii mei îmi ajungeau doar până la nivelul cotului lui, astfel am observat data tipărită a ziarului. Momentul a fost prea scurt, iar data era identică…așa că nu observasem diferența imensă de ani. 30 decembrie 1989.

Băiatul îmi strânse mai puternic mâna, articulațiile ei albindu-se, și porni într-o goană nebună, nelăsându-mi timp să procesez diferența de dată. Zări probabil ce căuta, căci își încetinise pasul, respirând calm, fără nici un efort. S-a oprit în fața unei uși translucide a unei alimentare și apăsă mânerul ei, hotărât să intre în clădire.

În loc să intrăm în raioanele ordonate, cu puținele produse așezate pe rafturile metalice, am pășit pe o podea făcută din grătare de metal dur, care zăngănea și vibra la fiecare mișcare. Era întuneric peste tot în afara unor zone luminate de reflectoare puternice ca niște scene ce își așteptau protagoniștii. Sub lumina unui astfel de dispozitiv, pe podeaua camerei de dedesuptul grătarului, erau înșirate oasele unui animal pitic ce semăna cu un câine de talie mijlocie.

Am dat să-l întreb pe băiatul care refuza să-mi dea drumul mâinii, însă el mă opri cu un gest și îmi arătă cu o mișcare a capului o pancardă pironită de unul din stâlpii susținători ai grătarului de fier. ”PEȘTERA URȘILOR. MARE ATENȚIE LA PICIOARE ȘI CAP. NU FACEȚI POZE”.

O peșteră?! Nu era posibil! Citisem de așa ceva în cartea pe care am strecurat-o în camera comună din biblioteca orfelinatului. Desenele prost făcute și pozele în alb-negru din manualul uzat nu putuseră să redea maiestuozitatea formațiunilor naturale făcute în timp de apă.

Băiatul îmi arătă împrejurimile, mimând procesul în care se formară stalactitele și stalagmitele, oprindu-se câteodată, nedând drumul mâinii, pentru a-mi da prilejul să citesc tăblițe din plastic laminat lipit de măsuțe mici de lemn pe care erau scrise informații suplimentare. Când îmi ridicam ochii de pe scrisul pipernicit, porneam mai departe în ritm alert, iuțind pasul după fiecare oprire, de parcă eram în întârziere. Nu era nimeni în peșteră în afara noastră, dar nu dădeam importanță.

Când am putut zări în sfârșit o ieșire, băiatul a început să alerge de-a dreptul, târându-mă după el. A apăsat mânerul de fier al ușii și am trecut de pragul ei…pentru a ne găsi într-o încăpere bine luminată, luxuriantă, călcând pe podeaua acoperită de un covor gros sângeriu. Un pian mic, de modă veche, poleit cu aur trona în colțul opus geamului înalt, care era acoperit de perdele de catifea roșie roială.

Lângă geam erau așezate câteva fotolii demodate cu broterii înflorate, complicate, puse în jurul unei mese joase, sculptate din lemn de trandafir. Spațiul larg de sub candelabrul masiv de cristal era liber, permițând mișcarea ușoară prin cameră și chiar a dansului.

Băiatul îmi citi gândul și făcu o reverență plină de grație, întrebând din priviri dacă îi acordam acel dans.

– Nu ar trebui să întrebi înainte să îmi apuci mâna? am întrebat spre a-l tachina, reținându-mi zâmbetul.

Îmi răspunse cu un zâmbet stânjenit, însă strânsoarea fermă a mâinii nu slăbi. Am făcut o plecăciune stângace și i-am pus mâna pe umăr, lăsându-i brațul să-mi cuprindă talia, trăgându-mă aproape. M-am lăsat moale, purtată de el, și am valsat prin camera de poveste a castelului Peleș. Ne-am învârtit nebunește, râsul împletindu-se cu respirația noastră sacadată. Cu ultima piruetă, l-am tras după mine prin ușa secretă din spatele unui dulăpior, apăsând mânerul intrândului și trăgându-l pe băiat prin tunelul îmbăiat în penumbră, nedând drumul mâinii.

Nu am apucat să fim absorbiți pe de-a întregul de negură, căci am deschis o ușă învechită de lemn a unei căbănuțe și am ajuns pe o insula pustie din lacul Siutghiol, insula Ovidiu din apropierea Mamaiei. Băiatul alergă mână în mână cu mine, în același ritm, pună pe vârful singurei și celei mai înalte coline de pe fâșia de pământ. Nu ne-am oprit până ce am ajuns pe culme, scăldați în razele soarelui slab, deja aproape de apus, inhalând aerul sărat și răcoros.

Cu un consimțământ mut, am alergat înapoi spre singura cabănuță de pe insulă, deschizând ușa prin care venisem și pășind prin intrare pentru a ajunge într-un alt loc, total neașteptat.

Eram într-o sală complet goală, ecoul pașilor noștri spărgându-se de pereții camerei. Încăperea nu era luminată, peretele din fața noastră fiind un zid de sticlă ce dădea spre bulevardul pe care îl vizitasem în ziua aceea, de data asta fiind noapte. Strada și intersecția era plină de oameni ce scandau și fluturau drapeluri, unii sunând din goarne sau claxonând de la volanul mașinii.

Ajunsesem la timp să vedem ceva ireal. Piața, luminată de felinare, căzu într-o tăcere absolută când pe fațada clădirii în fața căreia oamenii se adunaseră și protestau se proiectă un mesaj, cu o numărătoare inversă. ”UN MOMENT DE RECULEGERE PENTRU VICTIMELE CĂZUTE LA COLECTIV…4…3…2…1…”

Era incredibil. Nimeni nu mai scanda. Nimeni nu mai vorbea. Nici măcar copiii mici prezenți la protest de mână cu părinții nu plângeau. Nimeni nu îndrăznea măcar să respire. Cu toți își țineau respirația și stăteau cu capul plecat, în semn de respect. După ce mesajul dispăru de pe clădire, oamenii își reluară protestele, mai uniți și mai hotărâți ca niciodată. Era de parcă asistam la primirea lui Mihai Viteazu la Alba Iulia, oamenii văzând în el o speranță și o figură eroică, cât și un părinte al țării.

M-am uitat la băiatul de lângă mine. El refuză să mă privească și își aținti atenția în continuare asupra intersecției arhipline, prevestind evenimentele următoare. La un semn știut doar de ei, protestanți își înălțară fâșiile de hârtie colorate roșu, galben sau albastru, până atunci ascunse, și folosindu-se de un dispozitiv asemenea unei lanterne, luminară cu toți deodată bucățile de hârtie, formând un tricolor.

Nu aveam cuvinte. Tot ceea ce vedeam era un simbol al unității, al simbiozei dintre istorie, cultură și societate, românii, care au trecut prin greutăți încă din vremea lui Decebal și Traian, și până în zilele noastre, continuă să lupte neîncetat pentru drepturile lor, nelăsându-se asupriți sau călcați în picioare.

După câteva minute scurte, în care drapelul improvizat a fost luminat și fluturat în aerul rece al iernii, mâinile obosite coborâră fâșiile de hârtie colorată. Băiatul se întoarse spre mine, strângându-mi ușor mâna pentru a-mi atrage atenția. Mă întreabă din priviri dacă să plecăm, iar eu răspund dând din cap în semn de aprobare. Parcurgem cu pas alert drumul până la ușa din fundul încăperii, cea pe care am venit, și ne-am îndreptat spre ultima destinație.

De îndată ce am pășit în afara camerei, talpa pantofului uzat călcă pe iarba de un verde crud, care abea se distingea prin negura nopții. Băiatul scoate din buzunarul din spate al pantalonilor o lanternă pe care o aprinse, luminând o sumedenie de cruci pictate într-un mod haios. Ne aflam în Cimitirul vesel.

Băiatul s-a lăsat tras de mine în timp ce eu îl purtam neobosită prin rânduri întregi pe cruci, aplecându-mă să citesc mesajele albe, hilare de pe pietrele funerare de un albastru voronețian. Mă prăpădeam de râs la inventivitatea oamenilor, în timp ce băiatul mă privea cu ochi calzi, înțelegători. Am continuat să privesc crucile, când, am zărit cu colțul ochiului un mormânt care îmi atrase atenția prin lipsa de picturi și, mai ales…prin numele persoanelor îngropate acolo.

Mă aplec ușor înainte încercând să citesc de departe inscripțiile de pe mormânt. Inima îmi palpită, mâinele începând să-mi transpire, în timp ce sângele îmi pompa vertiginos prin vene. Figura îmi prinse o culoare nesănătoasă, lividă, asemenea unei persoane anemice care era gata să leșine. Băiatul observă brusca mea schimbare de atitudine și privi în direcția ochilor mei, înlemnind. Își mări prinsoarea, nedând semn nici de data asta că avea să îmi dea drumul.

Atât mi-a fost. M-am smucit, răsucindu-mi încheietura dureros, eliberând-o în cele din urmă din strânsoarea de fier. Văzându-mă liberă, am fugit înspre acel loc, îmbrățișând piatra de căpătâi. În urma gestului spontan, băiatul scăpă lanterna, fascicului de lumină căzând pe mine. Stătu în loc, cugetând, pentru ca mai apoi să murmure cu o voce groasă și amenințătoare, asemenea spintecătorului de suflete.

– Fie cum vrei.

Erau ultimele cuvinte pe care le auzisem…și prima dată când îl auzisem vorbind. Deși vocea lui dură ca oțelul, menită să sperie lumea, puteam simți o urmă de bunăvoință în tonul înmuiat.

Scoase o pălărie neagră de modă veche de la spate și mă salută cu un zâmbet trist înainte de a-și așeza-o pe cap și de a dispărea de pe iarba moale a cimitirului. M-am întins sfârșită pe lespedea rece de marmură, aducând genuchii la piept. Înainte ca lumina lanternei să se stingă, iar eu să cad într-un somn adânc, am îndrăznit să întrerup liniștea locului de veci, șoptind:

– Sunt acasă, mamă…tată…

 

În următoarea zi, dis de dimineață, copiii orfelinatului o alertară pe îngrijitoare despre copila care, chircită, nu părea să se trezească. De îndată ce femeia apăru, își dădu seama din paloarea cadaverică a fetei și pulsul inexistent că nu mai era nimic de făcut în privința ei.

Îngrijitoarea îi gonise pe copiii îngrijorați, amenințându-i cu pedepse crunte. După ce a rămas singură în cameră, s-a aplecat asupra patului subred, a luat cearșaful căzut pe podea și înveli corpul, având grijă să acopere ochii deja închiși ai fetei.

Zâmbetul melancolic și fața senină a orfanei îi trimise un val de repulsie, greață și milă, imaginea chipului ei bântuind-o multă vreme după aceea. Aerisi camera și ieși repede, gândindu-se să anunțe miliția de decesul subit al copilei.

Ajunse în biroul ei și se așeză pe scaun, gata să formeze numărul de urgență, notându-și totuși mai întâi detalii, cum ar fi ora și data decesului. 31 decembrie 1984, jumătate trecut de orele 9. În momentul în care ofițerul de la celălalt capăt al liniei răspuse, tot la ceea ce se putea gândi îngrijitoarea era de unde făcuse rost orfana de hainele noi, chiar scumpe, cu care o văzu îmbrăcată.

 

Felicitări tuturor participanților! A fost un concurs minunat și sunt mândră să fac parte din juriul său!

 

O ZI ÎN ROMÂNIA PERFECTĂ – Concurs de Eseuri

Poate că mâine, 19 aprilie 2017, începem să facem publice clasamentele Concursului Național de Eseuri pentru Tineret și Profesori „O Zi în România Perfectă” …. 🙂 Sau poate mai așteptăm o zi …. 🙂 Emoții? 134 de concurenți din 18 județe și 43 de instituții de învățământ în 3 secțiuni distincte fiecare cu un Premiu și câte două mențiuni speciale… Plus un Mare Premiu 🙂 … și niște … Surprize :)https://www.facebook.com/oziromaniaperfecta/?ref=bookmarks #romaniaperfecta #calan1387 #liceucalan

Posted by România Perfectă on 18 Aprilie 2017

 

Sursă foto: arhiva personală a autoarelor eseurilor

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *