Diavoli fragili de Radu Găvan – o carte cât un univers psihic întreg

Diavoli fragili este o carte care m-a dat total peste cap. Am citit-o pe nerăsuflate, nu am gătit, nu am făcut curat, mi-am pus copilul în fața unui morman de cuburi de construcție și am citit. Și am plâns. Și am mai citit puțin, și am mai plâns puțin, și am mai tras o sorbitură din sticla de pe noptieră și am oftat, rupând liniștea, și mi-am șters lacrimile cu mâneca și am citit mai departe.

Consider o carte ca fiind capodoperă în momentul în care cititorul identifică o altă semnificație a textului. Iar pentru mine, Diavoli fragili este o capodoperă. De ce? Mă explic mai jos..

1. Cartea nu este un roman obișnuit, nu urmează tiparele clasice, cu greu i se poate povesti acțiunea. Luată separat, fiecare poveste este un text de sine stătător, cu propriile semnificații și interpretă, însă, citite împreună, se disting elemente comune și vorbesc despre actul creativ, despre demonul ascuns în fiecare dintre noi, despre durere psihică, suferință și moarte.

Câteodată mă gândesc că între viaţă şi literatură mai există o lume, o lume care uneori trăieşte şi umblă între cele două, dar care alteori le cuprinde şi le consumă. Am dorit să scriu despre această lume şi am făcut-o, dar a trebuit, fireşte, să plătesc un preţ. Diavoli fragili este o carte care m-a consumat. Un monstru. Luni de zile după ce am terminat-o nu am mai putut scrie altceva decât o povestire şi câteva poeme. Privesc în urmă, recitesc anumite pagini şi simt că ceva străin de mine se ascunde printre cuvinte. E o senzaţie stranie, dar nu neplăcută. Sunt mândru de acest roman, cred că este cel mai bun al meu de până acum, dar îmi este şi teamă de el, pentru că am senzaţia distinctă că nu îl cunosc pe de-a-ntregul. Încetul cu încetul simt că mă liniştesc şi în curând voi porni la drum alături de un nou roman şi gândul acesta mă entuziasmează, dar mai simt cumva că o parte din mine nu va mai pleca niciodată din lumea Diavolilor. Nu este un gând care să mă întristeze, nici nu mă bucură în vreun fel, pur şi simplu aşa s-a întâmplat.

2. Poveștile sunt scrise într-un crescendo narativ, acțiunea este construită progresiv, te ține cu sufletul la gură în așteptarea unei concluzii, concluzie care nu vine direct, ci trebuie să ți-o desprinzi singur, să ți-o interpretezi și să ți-o asumi.

3. Poveștile sunt momentele cele mai grele din viața a diferitelor personaje, toate legate, într-un fel sau altul, de moartea sau înnebunirea lor. Pentru mine, fiecare dintre acești «diavoli fragili» este o formă de tulburare mentală: depresie, psihoză, fobie, obsesie compulsivă etc., iar modul în care acționează acești demoni asupra personajelor este felul în care oamenii percep mediul înconjurător în acele momente de cotitură. Ceea ce e remarcabil este că autorul descrie și impactul pe care îl are starea psihică a celui bolnav asupra celor dragi, suferința celor ce îl înconjoară și neputința pe care o resimt când văd că nu îl pot ajuta.

Undeva, într‑un colţ îndepărtat, l‑am zărit pe tatăl meu prăbuşit într‑un fotoliu, cu palmele des­făcute acoperindu‑i figura. Părea că plânge. O lampă cu picior arunca o lumină chioară asupra lui şi mi‑am mijit ochii încer­când să îl văd mai bine. Nu părea să mă fi auzit, căci rămăsese în aceeaşi postură încremenită. Am înaintat câţiva paşi şi apoi am înţepenit dintr‑odată. În penumbră, tatăl meu îşi coborâse braţele şi se uita spre mine. Pentru o clipă, pot să jur, am sur­prins o sclipire drăcească jucându‑i în ochi. Fără să gândesc m‑am tras în spatele unui fotoliu acoperit cu un linţoliu alb. S‑a ridicat şi s‑a îndreptat alene spre fereastră. A rămas nemişcat câteva clipe privind afară, urmărind ceva ce eu nu puteam vedea. Brusc, s‑a întors şi s‑a năpustit cu capul înainte spre peretele din faţa lui. Un pocnet a răsunat sec şi tatăl meu s‑a dat în spate, clătinându‑se pe picioare. Apoi s‑a răsucit şi trupul i‑a alune­cat moale în fotoliu. Privea în gol, în timp ce un firicel roşu îi cobora din mijlocul frunţii, unduindu‑se pe lângă ochiul drept şi pătându‑i buzele. Îşi linse propriul sânge şi mormăi ceva, după care îşi acoperi iar fața cu palmele. M‑am ridicat cât de încet am putut, m‑am strecurat afară din cameră şi m‑am întors în patul meu. În mijlocul nopţii am plâns amarnic şi mi‑am jurat că nu‑l voi lăsa pe tatăl meu în ghearele nebuniei. Planul meu era simplu. Aveam să îi ofer toată iubirea de care avea nevoie.

4. Descrierile personajelor, a stărilor lor, a mediului înconjurător sunt atât de realiste, cinematografice chiar aș putea spune, încât trăiești povestea odată cu personajul și te substitui lui, îi trăiești drama și trauma și suferința, iar la final răsufli ușurat că e doar o poveste și tu ești bine, liniștit în lumea ta și nu mai există nici lacul negru, nici mâinile cu gheare, nici camerele goale, nici sentimentul de decrepitudine înainte de vreme. Dar îți e imposibil să uiți, chiar la zile distanță, imaginea obsesiv reluată în carte a lacului cu ape negre în care intră fie un copil, fie o mamă, senzația țipătului interior în camere goale, cu atmosferă apăsătoare și ai clar în minte o mână întinsă în semn de ajutor.

M‑am cufundat într‑o apă neagră, dar cumva nu mă simţeam ca şi când m‑aş fi mişcat într‑o apă obişnuită, ci mai curând într‑un lichid vâscos şi întunecat, un loc dintr‑o altă lume în care mai fusesem, un loc pe care îl cunoşteam din amintiri, din coşmaruri, dar şi din cele mai frumoase vise. Apoi m‑am trezit într‑o cameră care părea goală, dar eu ştiam că ceea ce căutam era acolo şi am rămas pe loc, aşteptând, până când o formă a început să se materializeze încet în faţa mea. Curând, forma a devenit un trup de bărbat, apoi a căpătat un chip, iar acel chip era al meu, dar în acelaşi timp era cu totul diferit. M‑am apro­piat şi l‑am îmbrăţişat, pe urmă am început să‑i şoptesc tot ce ştiam şi el cunoştea tot ce îi povesteam, după care a început şi el să‑mi vorbească şi o vreme am rămas înlănţuiţi, apoi a tăcut brusc şi l‑am simţit că vrea să se desprindă şi atunci l‑am strâns şi l‑am tras şi mai adânc în mine, iar el a mai păstrat tăcerea o vreme, dar mai apoi a început din nou să şoptească şi de data aceasta cuvintele şi gândurile lui îmi pătrundeau mult mai adânc în minte şi în suflet. Pe măsură ce timpul trecea şi poves­tea ieşea din el, trupul i se împuţina, ca şi când viaţa îl părăsea încetul cu încetul. După o vreme l‑am simţit uşor ca un fulg în braţe şi l‑am lăsat cu grijă pe podea, iar el mi‑a zâmbit şi i‑am zâmbit înapoi, după care mi‑a şoptit ultimele rânduri, iar eu le‑am şoptit hârtiei, apoi povestea mi‑a zâmbit pentru ultima oară şi în locul ei a rămas o formă subţire, răsuflând uşor, ca şi când nici n‑ar fi fost, cu toate acestea trăind în continuare în mine.

Nu plănuisem să scriu despre cartea aceasta acum, ea va fi dezbătută (intens, presimt!) la Clubul de carte de la Penitenciarul Timișoara. Dar nu am reușit să resist ispitei, m-a obsedat atât de tare misterul, misticismul, obscurul creat în jurul acțiunii încât daimonul scrisului parcă s-a coborât din roman sub forma unei siluete fantasmagorice și mi-a mânat degetele pe tastatură. Când am pornit propriul blog, mi-am propus să scriu doar despre cărți pentru copii și părinți. Dar, datorită (și nu din cauza) lui Radu Găvan, am inițiat o nouă categorie pe blog, a cărților care mi-au răsturnat gândurile și mi-au obsedat nopțile.

Și știu că am acoperit prea puțin din entuziasmul stârnit de acest volum ÎN SUFLETUL MEU și nu le-am omis intenționat, nu le-am păstrat doar pentru mine, ci sunt atât de încântată de carte încât nu am toate cuvintele la mine, ca să scriu tot ce gândesc și simt. Dar, repet, este o capodoperă, așa că vă invit să vă descoperiți propria interpretare a poveștilor și să mă contrazice sau să mă completați. Oricum, oricâte versiuni ale semnificației vom găsi, «ce-a vrut să spună autorul» și «ce-am înțeles noi» sunt cele două dimensiuni paralele ale romanului care niciodată nu se vor întâlni în planul real, ci, poate, undeva în univers, la un moment dat, printr-o reducere la absurd.

Cartea poate fi găsită >> aici

 

2 thoughts on “Diavoli fragili de Radu Găvan – o carte cât un univers psihic întreg

  • June 23, 2017 at 2:22 pm
    Permalink

    Imi place mult entuziasmul tau. Si cartea pare foarte interesanta. Am sa ii dau o sansa! 😉

    Reply
    • July 4, 2017 at 7:01 am
      Permalink

      Multumesc!

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *