Sufletu-mi în primele mele 10 volume publicate (pentru oameni mari)

Primele amintiri despre scrieri proprii mai reușite la limba română le am din școala generală, din clasa a VIII-a. Face-se că aveam de făcut o compunere de 4 pagini, o descriere interesantă, ca să exemplificăm modul de expunere descriptiv. Dintotdeauna am urât descrierile literare lungi, super amănunțite, le citeam pe diagonală, ca să îmi pot imagina scena sau personajul, dar niciodată nu rețineam detaliile (motiv pentru care de cele mai multe ori aveam un șoc atunci când vizionam ecranizările cărților, personajele fiind total diferite de ceea ce vizualizasem eu!). Așa că tema asta m-a călcat pe nervi. Și mi-a călcat creativitatea în picioare. Am stat lângă foaia liniată a caietului minute bune și am schițat zeci de idei. Nimic nu mă mulțumea. Da, eram unul din acei elevi perfecționiști, care plângea isteric la note mici și care făcea o tragedie dintr-un răspuns greșit. Erau și alte vremuri, e adevărat! Ei, și, într-un final, m-a izbit parcă din neant inspirația: descrierea nu e numai a unui obiect, se poate descrie și o acțiune. De aici, lucrurile au curs de la sine: tema mea i-a șocat pe toți, dar mi-a adus un 10! Prima notă maximă la limba și literatura română în cei 4 ani de școală generală (și ultimul, de altfel, dar asta e o altă poveste!): descrierea drumului sufletului de la casa defunctului până la locul de veci. Încă sunt mândră de această compunere, deși nu îmi mai amintesc absolut nimic despre ea (în afară de faptul că îmi bazam compunerea pe o tradiție din zona de sud a țării și sufletul era cel care descria ceea ce vede și simte pe drum!) și nici nu o mai găsesc (au trecut totuși… ah… 15 ani de atunci!)

Prin liceu, așa, m-a prins febra scrierilor, cum probabil li se întâmplă majorității adolescenților. Poezii, povești, un început de roman de aventuri cu și despre adolescenți. Pe apa sâmbetei au zburat toate, mai puțin o poezie:

Reîncarnare

La moartea noastră, poate, sufletul migrează:
într-o furnică, poate;
într-un copac anume.
În vremea asta, trupul, printre viermi şi sârme,
Încet ne putrezeşte, se preface-n iarbă,
în anonimul sânge,
în scheletul vieţii,
ispăşind păcatul,
uitatele-i trădări.

Sufletul s-a dovedit a fi o temă recurentă a scrierilor mele (majoritatea rămase ascunse prin sertare sau aruncate pur și simplu la gunoi!), căci, zdruncinată din temelii de filmul Tăcerea mieilor (și absolut fascinată de Antony Hopkins!) și impresionată până la lacrimi de teoria transhumanței sufletului, am scris într-un caiet (pe care îl țineam ascuns sub salteaua de la pat) ceea ce avea să devină, în 2007, volumul meu de debut: DIALOG CU SUFLETUL, teatru absurd. Cam la fel de absurd și obsedant precum piesa «Și cu violoncelul ce facem?» (de Matei Vișniec) pe care am văzut-o la Teatrul de Stat Regina Maria din Oradea în anii școlii! Lansarea volumului a avut loc în Amfiteatrul liceului unde am terminat eu, actualmente Colegiul Național Emanuil Gojdu din Oradea. Eheeee, trecut-au anii!

La finalul aceluiași an vedea lumina tiparului și volumul meu de poezie, REALITATE PREMATURĂ. Aveam doar 20 de ani și în sufletul meu (ah, iarași cuvântul ăsta!) lucrurile se mișcau cu o viteză amețitoare (opriți planeta, vreau să cobor!), așa că în volum poeziile uneori Apelează la conștiință, alteori se trezesc Îndemnând la răzvrătire…

Realitate prematură

Au îmbătrânit cuvintele pe noi,
ne înecăm în silabe
ca şi cum
a opta minune a lumii
ar fi distanţa dintre noi.

Mi-am ancorat amintirea
de un mal mult prea amăgitor
luminos ca tăcerea unor mâini de mim,
e linişte de viitor,
contact prematur – realitatea.

Mâine e acea zi în care
ne devorăm personalitatea larvară
în zgomotul de cafea de gânduri.

Copacul ăsta îngropat în mine
se cere redesenat
cu mină mai groasă
pe o foaie neîngălbenită.

Gândurile mele şi-au schimbat religia,
pacifiste se închină fără ruşinare
la Budha,
libertatea mea se înghesuie
într-un vârf de grafit,
e un adevăr universal
că mă las năucită şi de o vorbă,
prietenii mă numeau “tu”,
tu spuneai că diavolul se ascunde în detalii.

Până la urmă
apusul
ne-a înghiţit pe amândoi.

Tu credeai că dorm.
Eu doar îţi ascultam respiraţia.

Inspirația mă aștepta mereu la colt de stradă și margine de caiet, așa că în 2009, odată cu apariția primelor mele volume de poezii pentru copii (colaborare minunată și specială despre care v-am povestit în articolul „Momentul zero‟ al pasiunii mele pentru literatura pentru copii: cărți de colorat de la Editura Eurobookids) a ieșit la lumină și volumul NU ÎNCHIDE OCHII, TATIANA!, poezii dedicate unui alter-ego impersonal. Ciclul „Nu închide ochii, Tatiana!” se vrea să fie o iluzie discretă, un fel de motto disperat ca strigătul lui Odisseas Elytis: „Singur, voi tânji veşnic după tine în Paradis!” Deşi pare prefaţă, este o postfaţă la discursul care s-a scris şi în care nu am fost simplu spectator, ci substitut al semănătorului de semne lăsate urme peste capul lui şi în afara sa.

Surori-pescăruş

– Mă doare când te doare –

Tot soarele mi l-a cernit în vene Tatiana…
Şi viaţa mi-a oprit-o în timp.

Pentru ea,
încălzirea globală e doar un cuvânt derivat
de oameni fără personalitate,
ce se vor importanţi.

Am stat cu ea noaptea sub valuri…
şi am vorbit
cum ar fi să îmi iau un alt nume.

Pielea mi s-a despicat de la atâta munte în noi
şi palmele ni s-au atins, şi s-au închis,
ca o uşă peste gânduri…

Şi ne-am avântat în lumină cu degetele oprind un summit
pro globalizării.

Eram amândouă la fel.
Surori-pescăruş, ne doream ca timpul să stea.

Eu, în avans… ea, în reluare…

Tatiana avea o oroare de alb.
Eu nu o ascultam niciodată.
Ea se înfuria.
Mereu îmi arăta oglinda şi fruntea.
Eu zâmbeam…
Îi sărutam obrajii reci şi umezi,
ca solzii unui peşte.

Tatiana mă cresta adânc,
ori de câte ori nu îi răspundeam la telefon…

„Surioară – pescăruş,
mă doare când te doare!”

2010 a reunit liniștea și neliniștea, sub forma unui nou volum de poezie: TĂCERI ÎN DOI: TĂCERI ÎN NOI! Nouria Nouri, pe care o admir enorm, scria despre această carte: «Tăceri în doi, tăceri în noi, este volumul de poezie în care orice om atins de fiorul iubirii, de crudă dezamăgire sau măcinat de misterul tăcerilor în dragoste, se va recunoaşte. Toţi am trăit sau vom trăi, mai devreme sau mai târziu, tăcerea în doi, tăcerea în noi, dar nu toţi avem harul Patriciei Lidia de a vorbi despre ea atât de sensibil şi emoţional, de a înşira cuvintele ca pe nişte pietre preţioase care să infrumuseţeze sufletul şi să-l să strălucească chiar şi atunci când totul în jur e…tăcere.»

Tăcerea din noi

Nu ştiu să mă port cu tine,
e prea târziu să te păstrez
sau să te pierd.
timpul meu e o fâstâceală aiuritoare,
nu ţi-am spus niciodată pe nume,
căci nu existăm cu adevărat,
eram doar o himeră amândoi,
cele mai frumoase poezii de dragoste
uitate de vreme.

Miercurea asta fără tine e doar o tinereţe tenace
care ne îmbătrânesc enorm,
nu ştiu ce să îţi spun,
dar nici nu tac,
deţi ar trebui,
mi-e teamă ca m-ai uitat…

Linişte!
Ascultă gândul gândului meu
cum numele-ţi cântă…
Îţi sărută visele pe nerăsuflate,
deşi ar trebuii să le savurez pe îndelete,
dar nu am răbdare,
vise din care nu fac parte
în care nu am ce căuta,
şi îmi promit,
vis după vis,
că te voi uita
înainte ca tu să bagi de seamă.

În 2012, amprentele clarobscure ale temporalității au avut efecte pregnante asupra sufletului meu, așa că, inevitabil, cu ajutorul Uniunii culturale a Albanezilor din România și Asociația Bastionul ArtLitTim, liniștea a chemat îngerii și au apărut volumele PROTEST APOCRIF și LA MARGINE DE TIMP / NË BRIGJET E KOHËS (volum bilingv româno-albanez, traducere în limba albaneză de Baki Ymeri).

              

Linişte

Tăcerea ta mi se unduie anonimă
pe buze, pe gât, pe piept…
E atâta linişte în această ultimă zi
aleasă la întâmplare
din ultimele zile ale mele,
de parcă totul ar fi fost spus
din ceea ce nu s-a spus.

Această linişte e un preţ prea mare
pentru pauza ce s-a aşezat între noi
– de parcă distanţa de la mine la tine
ar fi a opta minune a lumii,
atât de naivă sunt…

Îmi cer iertare!
Universul meu a rămas blocat undeva
la marginea necugetării de-o clipă…

2013 a adus confuzia în sufletu-mi (ah, iar cuvântul ăsta ciudat!) și a dus la apariția volumului de poezii AUTOBIOGRAFIA CONFUZIEI. Convinsă că ale mele confuzii sunt interesante și pentru vorbitorii de limba engleză, volumul a apărut în ediție bilingvă, în propria-mi traducere (AUTOBIOGRAPHY OF CONFUSION). Căci, bine înțeles, visam că ale mele gânduri ar putea zbura dincolo de granițele țării și mi-ar aduce liniltea divină la care visam.

Autobiografie

Când eram mică
visam că aş putea zbura…
Aripile mi-au crescut mai târziu
şi mă simţeam grea şi bătrână ca Luna,
un fulg de zăpadă neostoit pe Pământ.
Şi ca un fluture nenăscut
m-am ridicat la cer…
însă am cerut prea multe clipe
crezându-mă înger…

 

 

În același an mi-am încercat norocul și cu alt tip de poezii decât clasicele în vers alb, fără rimă și ritm: poezia de tip haiku. Cu ajutorul unor inițiați în acest tip de poezie, care nu m-au lăsat să mă fac de rușine, am prezentat publicului amator de poezie japoneză volumul ALEI BĂTĂTORITE / OLD PATHS / ALTE PFADE / 古いパス (cu traducere în limba engleză realizată de domnia mea, în limba germană de Ioana Dinescu și limba japoneză de Hidenori Hiruta și cu ilustrații sumi-e de Origa). Conținând 100 de poezii haiku extrem de bine selectate din peste 2000 schițate, cartea m-a transpus într-o altă lume și mi-a deschis apetitul pentru oriental.

 

 

noapte cu stele –
căzuţi la datorie
cocoşii dorm duşi

ambuteiaj –
fluture şi albină
pe o narcisă

 

 

 

Dar vai, doar nu era să mă opresc aici! La mijlocul anului 2014, deoarece deplasarea la activități educative cu copiii era prea grea datorită micuțului Greuceanu ce creștea nu numai în inima mea, ci și în pântec, am purces la publicarea unui nou volum de poezie, de această dată în ediție bilingvă română-franceză, traducere realizată cu meticulozitate de Cornelia Bălan Pop: ÎNTRE DOUĂ OGLINZI / ENTRE DEUX MIROIRS. Volumul a ajuns în multiple biblioteci din Franța, unde a fost foarte bine primită și apreciată (spre norocul și satisfacția mea!)

Dimineaţa îngerilor

Am ciobit de dimineaţă diluviul,
îngerii tuturor fugeau care încotro,
cu sensibilitatea unei dormeze
dintr-un cămin de nefamilişti,
abandonată în camera mare de la drum,
în care nu se face niciodată foc.

Eram de dimineaţă singură
– doar eu şi diluviul –
şi îmi păstram înhămaţi la suflet
toţii îngerii.

Îi eliberez, Doamne,
după acest monolog,
în parte raţional.

Iar apoi s-a așternut liniștea timp de 3 ani. Versurile s-au adunat totuși pe foi răzlețe, prin caiete și prin calculatoare, dar curajul a lipsit cu desăvârșire. Am devenit mamă și asta mi-a ocupat întreg primul an al făcăului meu, apoi a urmat repunerea pe picioare a Asociației mele dragi, inițierea de proiecte culturale îndrăznețe… și brusc, într-o zi rece de ianuarie, am dat Send mailului care trimitea la tipografie cartea cea mai confesivă dintre toate: EPISTOLE TÂRZII și echivalentul ei în limba engleză, LATE EPISTLES. Eseuri la limita dintre depresie și supraviețuire, brusc întrerupte de tristihuri metaforice. Cu o copertă superbă realizată de Mark Ranson.

Ciclicitate

Moartea-i oglinda
în care te vezi pământ –
şi-n pământ te-ntorci.

Despre compromisuri

… unui suflet ce a înşelat …

Am învăţat să iert. Nu mă întreba de ce – nu voi şti probabil să îţi răspund – dar am făcut-o. M-am săturat de lacrimile care îmi ard faţa, asemenea acidului. M-am săturat să plând şi să strig. În fiecare zi am luat loc la masa vieţii şi am sorbit dintr-o cană o cafea amară. Am ajuns deja să urăsc gustul sentimentelor mele. Au gustul pelinului putrezit. În fiecare zi m-am aşezat pe canapea, urmărind la televizorul invizibil destinul meu, şi eram scârbită de ceea ce vedeam. Viermi mii rupând fâşii din sufletul meu.

«…»

N-aş cunoaşte răspunsul trădării tale prin câte timpuri şi pentru ce motive, dar ştiu că a înșela în mod voit şi perfid încrederea cuivanu cunoaşte reguli, nici timp, nici spaţiu. Te-a trădat privirea. Vocea ta trăda nelinişte. Tu trădai cu totul. Cineva îmi spunea că existăm pentru a face rău sau a face bine. Că nu există compromisuri. Ca şi cum am fii mereu părinţi trădaţi, obosiţi de lipsa de explicaţii. Fiind o încrezută în iubirea pe care o port lumii, mă acuzam singură că nu voi putea ierta niciodata. Vezi tu, anii mei se măsoara în gânduri şi idealuri ratate, pierdute, rătăcite, înşelate sau furate. Sau pur şi simplu trădate. Trecutul meu a devenit prezent, iar prezentul va fi curând uitat; am învăţat că „a ierta” înseamnă „a uita” şi „a uita” înseamnă „a trăi mai departe”… Mi-am învăţat rana. Mi-am curăţat-o în singurătate. Uitasem să iert.

«…»

Ce urmează, nu știu. Lumea mă întreabă mereu pe când o lansare proprie. Organizez evenimente culturale pentru copii și pentru oameni mari, scriu despre cărțile altora cu cel mai mare drag… dar când e vorba despre mine, ei, «mămucă, iacătă-mă-s!» Aș zice, ce-i în gușă, și-n căpușă, însă aș minți: mi-e rușine să scriu despre textele create de mine, mă îngrozește ideea de a supune atenției ceea ce scriu eu, ideile și gândurile mele. E ca și cum m-aș dezbrăca de suflet și l-aș lăsa nud în văzut tuturor. Așa că… Ce urmează, nu știu.

Da, sufletul mă obsedează. Doar în articol de față am scris acest cuvânt de 15 ori. Și zilnic mă gândesc la el, îl scutur de praf și mergem mai departe. Împreună. Căci el este Sofia, una dintre personalitățile mele multiple, iar eu sunt Patricia, și împreună am învățat să supraviețuim oricărei căderi. Prin poeme ce stau ascunse pe foi și prin fișiere de calculator. Și care, cel mai probabil, nu vor vedea niciodată lumina tiparului.

Caracterizare pseudo-auto-biografică

Sofia e o femeie tristă,
pe genele ei nopţile îşi sărută suspinul
şi râd,
a mai trecut o zi
şi încă una
şi timpul a stat în loc,
noaptea ce a trecut
a adus-o mai aproape
de adevăr,
ea este o femeie frumoasă,
mirifică sexualitate a gândurilor pure,
delir, agonie, extaz,
trupul i-l simţea
cald, umed
şi tot mai aproape,
cui i-ar trece prin gând
că fericirea se măsoara în clipe,
ziua începe albă,
ca şi cum Dumnezeu
i-ar exonera
de orice păcat.

Dimineaţa o găseşte în braţele lui,
ea e desculţă,
cu ochii în lacrimi,
iar el îi şopteşte lasciv poezii de pe urmă,
îi sărută umerii apăsat,
într-o răsuflare caldă,
totul se aseamănă apoi cu un carusel
în care urcă amândoi,
iubirea se aglomerează în clipe
şi tac,
respiraţia lor e tot mai precipitată,
secundele se înghesuie
una în alta până când
totul devine
un trup,
un suflet,
o singură fiinţă
dincolo de timp
şi de Dumnezeu…