Cum învățăm cu copiii despre obiectul „carte”

Copiii învață cel mai bine și cel mai ușor jucându-se și văzând aceeași informație în moduri diferite, în repetate rânduri, în locuri diferite. În cadrul atelierului de scriere creativă și lectură cursivă mă folosesc mereu de diverse metode de prezentare ale aceleiași idei, dar cel mai important aspect este să o fac cu zâmbetul pe buze și încercând să animez momentul, pentru a le crea o atmosferă propice învățării.

Despre ce povestim la prima întâlnire? Despre componența unei cărți și etapele prin care trece aceasta! Este foarte important ca micii cititori să își însușească aceste concepte, pentru a ne fi mult mai ușor să ne raportăm la cărți când le prezentăm și discutăm despre ele.

Componentele unei carti

Împreună construim (pe tablă) etapele prin care trece o carte de la concept, la manuscris, la editură, apoi la tipografie și distribuție, pe care apoi îl transpunem într-o diagramă frumoasă și colorată!

Concretizând, ne coborâm atenția apoi asupra conținutului unei cărți și numim, în parte, fiecare componentă a unei povești.

Copiii sunt mereu entuziasmați când începem partea de scriere creativă să joace diversele roluri despre care învățăm și să se completeze reciproc: autorul scrie cuvintele (crează o introducere, un cuprins și o încheiere, în care personajele sunt stelele), iar ilustratorul desenează imaginile ce îi sunt sugerate de text. În general, lucrăm pe echipe și la următoarea întâlnire copiii schimbă rolurile. De cele mai multe ori întâlnirea se transformă într-o adevărată piesă de teatru când copiii intră în pielea personajelor pe care le reprezintă și se comportă așa cum s-ar aștepta ei (sau cum au văzut în filme).

După ce fiecare copil copil a fost și scriitor, și ilustrator, trecem la partea de lectură a compunerilor. Înainte de a începe această etapă, ne reamintim că avem un cititor și mai mulți ascultători și, jucându-ne și cântând, ne amintim din ce este „compus” un ascultător bun, dar și un cititor experimentat:

Când copiii sunt prea entuziasmați sau nu mai au răbdare, scoatem planșele pe masă și începem să ne identificăm punctele „problematice” din acel moment, jucându-ne cu degetele pe masă sau ridicând mâinile în aer pentru a schimba ritmul și activitatea.

Sunt o persoană gălăgioasă, care gesticulează mult, așa că micii mei cititori știu că le înțeleg nevoia de mișcare și că orele petrecute împreună nu sunt statice și când e să ne distrăm, ne distrăm.

Un exercițiu care funcționează de fiecare dată și despre care am citit în cartea Identificarea, cunoașterea și armonizarea temperamentelor de Ileana Vasilescu (Editura Creanga Fermecată) este următorul:

„Ne-a trimis boierul, Să pisăm piperul. Dar cu ce, cu ce, cu ce? Cu degeţelele!“ (Copiii bat cu degete arătătoare în masă.)
„Ne-a trimis boierul, Să pisăm piperul. Dar cu ce, cu ce, cu ce? Cu pălmuţele!“ (Copiii bat cu palmele în bancă.)
„Ne-a trimis boierul, Să pisăm piperul. Dar cu ce, cu ce, cu ce? Cu pumnii!“ (Copiii bat cu pumnii în bancă)
„Ne-a trimis boierul, Să pisăm piperul. Dar cu ce, cu ce, cu ce? Cu coatele!“ (Copiii bat cu coatele în bancă.)
„Ne-a trimis boierul, Să pisăm piperul. Dar cu ce, cu ce, cu ce? Cu călcâiele!“ (Copiii bat cu călcâiele în pardoseală.)
„Ne-a trimis boierul, Să pisăm piperul. Dar cu ce, cu ce, cu ce? Cu tălpile!“ (Copiii bat cu tălpile în pardoseală.)
Se începe în şoaptă, la degete, şi ritmul este în crescendo, ajungându-se să se strige foarte tare la tălpi. Pentru a reveni la o stare propice învăţării se parcurge drumul invers, de la tălpi la degeţele, de la ţipat cât putem de tare, descrescendo, la şoaptă.

Astfel, copiii îşi consumă energia în exces într-un mod controlat de dascăl, care, interesant!, îl face pe dascăl să fie şi mai iubit. Copiii percep acest exerciţiu ca pe minunatul minut de libertate, în care s-au distrat copios (pentru că ei se distrează!).

Pornind de la sugestia autoarei cărții, am lăsat o clasă a  II- a să facă asta stând în picioare pe bancă. Deşi la prima vedere părea un moment de debandadă în clasă, copiii l-au trăit ca pe o sublimă clipă de libertate. Regulile bune au excepţii, nu-i aşa? Strălucirea din ochii copiilor mi-a spus că excepţia fusese preţuită cum se cuvine. N-am repetat și nici nu am să repet experienţa, dar singularitatea i-a sporit valoarea şi mi-a crescut şi nuanţat autoritatea, scoţându-mă din sfera ce putea face din mine o persoană apăsător de aspră. Şi regulile cele mai stricte trebuie din când în când, în mod controlat, încălcate, şi, astfel, aceste reguli, ce pot deveni insuportabile la un moment dat, capătă mai mult sens.

Copiii nu sunt roboței ce stau cuminți într-un colț până li se dă cuvântul, curiozitatea lor trebuie stimulată și ei trebuie antrenați să își găsească singuri soluțiile, răspunsurile, noi doar trebuie să le sugerăm idei și să îi ajutăm să își găsească propria metodă de asimilare a informațiilor. Iar pentru mine aceasta este o metodă prin care reușesc mereu să ajung la mintea și inima lor!

Facebook Comments

Similar Posts