Știți, nu, că am tatuaje?
Tagged Tags: , ,

Cred că nu e o surpriză pentru nimeni că afirm că îmi plac tatuajele. Am două, la interval de 5 ani între ele, și le ador ca la început. Vorbesc, bineînțeles, despre tatuajele permanente, celelalte sunt doar desene (frumoase, e drept) pe piele!

Da, doare, însă depinde mult de cât de rezistenți sunteți la durere. Curge sânge uneori, depinde și cât de vascularizată e zona aleasă pentru tatuare. Până la urmă vorbim despre mii de injecții superficiale, prin care se introduce, cu ajutorul unui ac, cerneală/tuș sub piele.

La început, tatuajele aveau rolul de a marca funcția unui individ într-un trib. Conform historia.ro, popoarele primitive îşi tatuau adolescenţii ca ritual de trecere. Teoria era că un băiat care nu putea suporta astfel de dureri nu era de niciun folos în luptă. În mod similar, se credea că fetele nu puteau face faţă chinurilor naşterii. Mulţi dintre aceşti copii consideraţi sub standarde erau însă oricum tatuaţi cu un marcaj care-i excludea din rândurile tribului. Așa a ajuns tatuajul să fie și un marcaj al renegaților, al paria societății, al răufăcătorilor și pușcăriașilor. Azi, însă, a devenit o formă de artă. Oamenii își fac tatuaje pentru a marca un eveniment din viața lor, pentru a-și aminti mereu de acea întâmplare / persoană, sau, de ce nu, pentru a înlocui ceva ce ar prefera să nu li se fi întâmplat.

În anul patru de facultate am decis să îmi fac primul tatuaj. 6 luni mi-a luat să îmi aleg modelul, să mă hotărăsc asupra localizării și să îmi fac curajul să și intru în salonul de tatuaje. Voiam să celebrez depășirea unei perioade cumplite de abuz emoțional asupra mea, de dezamăgiri și depresie, dar și un mod de a-mi arăta recunoștința față de bunica paternă, pe care am iubit-o enorm, dar care, după o suferință cumplită, a trecut în lumea de sus. Mă gândeam la îngeri, vulturi, dragoni… până am (re)descoperit mitologia egipteană. Și iată că azi îl port pe Anubis (zeul ce ghida spiritele morților în lumea de dincolo) pe coapsă, cu mândrie și bucurie, ca acum 7 ani! Să mai spun că în aceeași zi în care mi-am făcut tatuajul l-am cunoscut pe (azi) soțul meu?

Anubis

Mi-am ascuns tatuajul de părinți, familie mai religioasă și conservatoare. Nu de rușine, ci pentru a evita orice comentarii. Ce nu știi, nu te doboară. În ziua nunții, cu chiu cu vai trăgeam pe mine rochia masivă de mireasă, când mama a intrat peste mine în încăpere. Din speriatura bruscă de a nu fi descoperită chiar în acea zi am căzut în fund, cu tot cu rochia albă și ce mai era în jur. Azi râd cu hohote, atunci însă… azi tatuajul nu mai e un secret, nici nu îmi amintesc exact când l-au descoperit, dar nici scandal nu a fost!

Al doilea tatuaj a apărut pe încheietura mâinii mele în al doilea an de mămicie. O formă de celebrare a maternității și a bucuriei de existenței lui Greuceanu în viața mea, dar și un omagiu pentru copiii îngeri. Nu cred că are nevoie de explicație acest tatuaj, nu l-am ascuns o clipă și nu ratez nici o ocazie de a-l expune…

Warner Bros Studio Tour, Hollywood, Los Angeles

Acum se înțelege de ce m-a marcat atât de mult cartea Copilul de Fiona Barton, nu?

Tatuajele dau dependență. Odată ce ți l-ai făcut pe primul, cu greu de oprești. Sunt și însă o responsabilitate, deoarece e un marcaj pe piele pentru (aproape) tot restul vieții: ești sigur că peste 10 ani nu vei regreta alegerea simbolului respectiv? Și oamenii te vor judeca, te vor condamna pentru alegere. Așa că fii hotărât, e pielea ta, corpul tău, deci numai și numai alegerea ta!

Va mai urma vreunul? Greu de spus, îmi doresc, dar… om trăi și om vedea! Însă cu siguranță, dacă va mai exista o ocazie, tot la Ali Inkognito voi apela! Un om extraordinar, cald, prietenos și un artist desăvârșit!

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *