Socializarea asta din viața reală are și ea avantajele ei. În primul rând, te prinzi mult mai repede dacă îți place o persoană sau nu. Cu unii oameni rezonezi, cu alții, nu. Cu unii ai o pasiune comună și un subiect de discuții, cu alții povestești despre un eveniment unic și data viitoare sunteți cunoștințe. Pe unii îi saluți doar, pe alții în agasezi cu informații. Suntem cu toții diferiți, slavă Domnului, și suntem al naibii de mulți pe planeta asta, așa că nu e obligatoriu să ne prefacem prieteni.
Sunt o persoană selectivă, am cunoștințe, amici și prieteni. În ultima categorie intră o mână de oameni. Familia nu se pune la numărătoare, vrei, nu vrei, ei sunt acolo, e chemarea sângelui. Prietenii sunt cei pe care îi pot suna la 3 noaptea, plângând și țipând, fără să mă îngrijorez că mi-ar închide telefonul îmbufnați sau că m-ar diagnostica instant, sunt cei care atunci ar sări într-un / pe un mijloc de transport să-mi fie alături. Puțini, dar acolo unde trebuie, când trebuie. O mână de oameni pe care mă pot baza. Amicii sunt persoanele de care sunt legată printr-un sentiment de simpatie, stimă și atașament reciproc, dar în mâinile cărora nu mi-aș pune viața (sau secretele!). Oameni cu care am colaborat, parteneri de proiecte, colegi… Cunoștințele sunt, clar, oameni pe care doar i-am cunoscut, punctual, cu care nu am motive de interacțiune și pe care, de cele mai multe ori, nu țin neaparat să îi mai întâlnesc – decât dacă se aliniază iar astrele în acea poziție imperios necesară.
Cel mai bine ne simțim în preajma oamenilor cu care rezonăm. Nu sunt anti-socială, asocială, poate, nu mă pun de-a curmezișul intereselor societății, dar sunt refractară la integrarea socială și mă adaptez tare greu la noi dinamici ale grupului social. E exact ca în cazul cărților, citim cărțile în care ne regăsim. Nu pot, de exemplu, decât să mă simt stingheră și în locul nepotrivit alături de o persoană egocentristă, narcisistă, care vorbește doar despre sine. Nu vreau să mă lauzi, să mă complimentezi, nu vreau să am impresia că mă lingușești pentru viitoare colaborări de succes. Un loc de bună ziua e suficient, nu că nu știu spune nu, dar mereu prefer să lucrez alături de oameni pe care îi cunosc, care sunt, într-o anumită măsură, previzibili.
Când cazi, ridică-te. De cazi din nou, continuă să te ridici. Dar de cazi încă o dată, du-te la medic, că nu e normal. Așa e și cu oamenii. Dacă te duc de nas o dată, dă-ți cu apă pe față, fă-ți o salmo kritika (da, este vina ta că nu ai fost suficient de vigilent/ă) și ia-o de la capăt. Dacă reușește și a doua oară să te păcălească cineva, ridică-te din nou, asta este, lecție învățată. Dar dacă și a treia oară te dezamăgesc oamenii, fă ceva, e clar că ai o problemă de naivitate!
Asta e lecția mea, am prea mare încredere în oameni. Nu mai aștept validarea nimănui, dar mereu aștept înapoi un mulțumesc pentru un serviciu bine făcut. E normalitatea, nu e un exemplu pozitiv ce trebuie elogiat. Rămân optimistă.
Foto cover: Anca Zaharia
Foto interior: The Awkward Yeti
Putini oameni iti sunt aproape de aceea selectivitatea e normala. Sunt pe principiul putini si buni.
Asa este, putini, dar buni! Cei in fata carora iti poti “varsa” sufletul si sa nu regreti o clipa apoi!
Oho! Cat de frumos scris! De am fi toti asa de atenti la ceea ce facem si cum ne exprimam in societate, poate ar fi mai bine!
Eu sunt tare optimista. Dar nu mai astept multumire de la nimeni. In momentul in care ai asteptari, ele sunt de multe ori încălcate sau nu se ridică la nivelul la care tu te aşteptai. Aşa că, fără aşteptări de la nimeni şi este muuuult mai bine.
Asa este, dar parca e trist! Pe de alta parte, trebuie sa invat sa nu mai am asteptari prea mari nici de la mine…
Nu suntem perfecti si numai daca ne cunoaste cineva bine isi poate da seama ca ai raspuns pe un ton superior sau iritat pentru ca ai avut o zi grea si orice interpelare ti-e nesuferita. Un prieten stie, o cunostinta, nu.
Asa este! Iar prietenul poate trece mai departe peste episod, pe cand cunostinta poate o ia personal. Suntem oameni, avem momentele noastre de energie (foarte) scazuta, avem frustrari, nemultumiri… dar cele mai mari dezamagiri vin tocmai din faptul ca avem asteptari prea mari de la oameni, ne asteptam ca ei sa reactioneze ca noi, iar cand asta nu se intampla… well… tot noi suferim!
Cred ca instictul este cel care primeaza si increderea in alegerile tale, iar in momentul in care cineva iti tradeaza increderea in orice fel cel mai bine discuti si daca nu mai rezonati, fiecare sa isi vada de drum. Cineva candva mi-a zis o data asa : ” Viata este ca un drum, pe marginile caruia stau fel si fel de oameni. Cu unii mergi la drum o bucata de vreme, cu altii deloc, si doar putini te vor acompania toata viata.”.
O, cat de frumos spus, multumesc, imi voi printa asta si o voi prinde langa birou, e ceea ce aveam nevoie! Stii, ca in cazul bancului cu blonda care asculta in casti “Respira, inspira, respira, inspira”, si care a murit cand i s-au luat castile de pe urechi.
Puținii prieteni pe care îi aveam m-au dezamăgit, chiar toți. Motiv : promisiuni încălcate. Nu mai sunt dispusă să dau atât de mult ca acum 5 ani dacă văd că nu se merită.
Petrec timp doar cu persoanele care au ceva de spus sau de la care am de învățat.
În rest, găsesc mereu un motiv să nu mă duc la un eveniment care nu mă interesează, refuzând drăguț 🙂