Din ciclul „Cu și despre vecini”: O noapte de pomină

Ora 00. Orologiul bate de 12 ori. Linişte de mormânt. E prima noapte de concediu, oftez adânc şi închid ochii. Noaptea, la munte, e o linişte ce te duce spre halucinaţii auditive şi paranoia, ne-a spu sagentul de turism, când am cumpărat biletele, fericiţi că în final ne vom odihni şi noi cum trebuie, după atâtea luni de muncă. La munte, e linişte, departe de zgomotul oraşului, adormi în trilul păsărilor şi te trezeşti lângă persoana iubită în cântecul greierilor… închid ochii şi mă las purtată de somn, cu gândul la trilurile de afară. Ştiu că nu voi adormi curând, îmi place această linişte adâncă, şi nu mă mir când ceasul bate ora unu. Şi nici ora două. Deja, pe la ora 3, liniştea devine cam apăsătoare. Noroc cu vecinii de alături, care îşi încep petrecerea. Liniştea se preschimbă brusc într-un zgomot puternic de lemn lovit de perete. Deschid ochii şi ascult mai bine: un ţipăt ascuţit taie liniştea adâncă. Loviturile în perete nu se opresc. Cumpănesc o clipă, două, nu ştiu ce să cred: oare se bate sau… se iubesc?

Experienţa m-a învăţat să nu mă bag. Orologiul bate ora 5. Loviturile în perete sunt la fel de periodice. Ţipete de o periodicitate predefinită taie din când în când monotonia loviturilor. Brusc, se aşterne liniştea din nou. Închid ochii, zâmbesc în sinea mea şi conchid: au terminat exerciţiile de haltere cu patul. Pot să dorm liniştită. Ce naiba, doar sunt în concediu.

Aţipesc. Greierii îşi cântă partitura cunoscută. Încep să visez: pe malul unui râu, dau cu pietre în apă… şi râul curge şi curge şi curge şi… mă ridic în fund în pat. Şi râul curge şi curge şi curge şi susură şi susură şi susură. Fug la baie, să închid apa, mai fac şi pagubă şi cheltuială. Şi râul curge şi curge şi curge şi susură şi susură şi susură. Robinetul este oprit, duşul nu funcţionează. Şi râul curge şi curge şi curge şi susură şi susură şi susură. Mă învârt prin cameră, buimacă. Dacă s-a spart vreo ţeavă, mă întreb. Şi râul curge şi curge şi curge şi susură şi susură şi susură. Printre mormăiturile soţului, disting o indicaţie: „Închide uşa la baia aia afurisită, până nu trece să-şi facă şi alte nevoi pe wc!”

Oftez, închid uşa şi mă pun în pat. E linişte din nou. Nu mai aţipesc. Mă oftică sforăitul pretenţios ce se aude prin toţi pereţii. Orologiul bate ora 6. Nu mai e linişte. Nu tu greieri, nu tu păsări, doar sforăit în canon, la unison, sincron sau contratimp. Ne relaxăm, doar suntem în concediu! Asta e, o noapte pierdută, recuperez, îmi zic, dar stau măcar la căldură. Dintr-o dată, un puternic miros de fum de ţigară acoperă întreaga cameră. Soţul meu doarme, şi, deşi e fumător, am ales o zonă de nefumători, măcar aerul în camere să fie curat. Suntem la munte, ce Dumnezeu! Mă ridic, mă duc la geam (camera nu are balcon), mă întorc, mă răstorc: pesemne scumpul meu vecin fumează în baie, că, deh, este aerisire, nu contează că nu este geam! Deschid larg geamul la cameră, vremea de afară permite, şi încep să pregătesc micul dejun.

Ies pe holul hotelului, merg la frigiderul comun să iau cumpărăturile noastre de ieri. Stupoare. Plasa lipseşte. Mai scormonesc prin frigider, caut, mă uit prin alte plase, pe etichetele lăsate pe ele. Mă tem că m-a lăsat memoria, nu mai recunosc plasa. Oftez şi închid frigiderul. Uşa camerei vecine se deschide cu un scârţâit prelung. În dreptul acesteia apare un domn între două vârste, cu capul chel şi muşchi umflaţi cu pompa, scotocind tacticos printr-o plasă ce-mi pare cunoscută. Şi-or fi făcut şi ei cumpărăturile la acelaşi supermarket, mă consolez şi mă îndrept spre camera noastră.

– Sper că nu v-am făcut prea mare poftă azi noapte, îmi zice malacul, lovindu-se cu palma peste abdomenul proeminent şi râzând zgomotos.

Bag capul în pământ, mă fac că nu amauzit.

– Bune gusturi au vecinii ăştia la mâncare. Îi cunoaşteţi?

– Ăăăăă… îîîîîî… încep să mă căcăiesc, nu ştiu, nu cred…

– Popescu, aşa scrie pe hârtia asta. Ha, ha, ha, râde zgomotos, să-i vezi ce surprinşi vor fi când găsesc plasa goală.

– Cred că sunt deja, spun în barbă, mai mult pentru mine.

– Ce proşti, să laşi mâncare bună înfrigider. Îi cunoaşteţi?

– Ăăăăă… îîîîîî… trebuie să plec…şi trântesc uşa după mine.

– Ce proşti, vă zic… se mai aude în urma mea.

Un scârţâit prelung se aude pe hol. O fi intrat înapoi în cameră, mă gândesc, poate au mai rămas ceva din cumpărături. Dau să ies pe hol, pun mâna pe clanţă.

– Sper că nu v-am făcut prea mare poftă azi noapte, se aude din nou malacul. Suntem în luna de miere.

Tac. Nici interlocutorul malacului nu pare prea vorbăreţ. Şi nici soţul meu, care râde înfundat în pat.

– Ce proşti suntem, îţi zic, şi încep să râd… sunt în luna de miere… crai de Dorobanţi…

Facebook Comments

Mamă, soție, femeie, inginer și organizator de evenimente culturale în viața reală, autor de texte pentru copii și content editor pentru Serial Readers în viața virtuală...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *