Dragii bunicii, să vă povestesc cum m-am plimbat cu mașina poliției în America… după ce am făcut accident!

Au trecut 24 de ore de la ușorul accident pe care am reușit să îl fac pe autostrada US 101 în California. Poate cele mai lungi 24 de ore din viața mea (și travaliul a fost de doar 18 ore)! Acum beau un pahar de Dr. Pepper, îl savurez ca pe un drog după o lungă perioadă de abstinență, și îmi dau seama că ziua bună se cunoaște de dimineață, dar aia de rahat te ia prin surprindere!

Ce s-a întâmplat? Am fost prea prietenoși cu mașina din față!

Cum ne deplasam noi liniștiți și plini de voioșie pe autostrada US 101, cu un Nissan Sentra cu peste 25.000 mile la bord, cu gândul la ce cumpărături minunate vom face la outlet, am reușit cu mare succes să ne înfigem în mașina din fața noastră. Nimic grav, viteză mică, extrem de aglomerată autostrada… și totuși am reușit magnifica performanță de a mă opri direct în spatele mașinii ce tocmai frânase brusc în fața noastră – pus și simplu nu au mai prins frânele! Așa că pac, puf, scârțțțțțțțțțțțțțțțțț….

Când ai un accident în trafic, simți o stare de agitație, nu e confortabil să te afli într-o așa situație. Vreți să știți cum am reacționat eu în momentul în care am auzit fiarele frecându-se una de alta? Am scos copilul traumatizat la suprafață și, în fracțiune de secundă, am simțit panica urcându-mi-se pe ceafă, până în creierul reptilian, unde a declanșat emoțiile de teamă și furie. Ambele, pe mine, pentru mine. Ce vor zice ceilalți? Cum mă vor judeca? Ce vor spune colegii de acasă? Cum va reacționa soțul meu? Brusc, s-a instalat sentimentul de vinovăție: de ce nu am înapoiat mașina închiriată în momentul în care am observat prima oară că are probleme, să cer înlocuirea ei? Apoi a intrat raționalul în funcție: ACUM CE FAC?

Ce am făcut? Am avut parte de cea mai mare dovadă a ceea ce înseamnă civilizația!

După ce am tras mașinile pe marginea autostrăzii, să nu încurcăm traficul, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la celălalt șofer să verific că e OK și să îmi cer scuze. De ce să îmi cer scuze? Pentru că așa mi se pare normal, i-am stricat, chiar și neintenționat, mașina și ziua. Nu era vina lui că a trebuit să frâneze brusc sau că frânele mașinii închiriate nu au mai prins! Dar nu era nici vina mea! Și totuși, am simțit că trebuie să îmi cer scuze, să îi arăt că îmi pare rău pentru situația în care ne aflam. Am evaluat pagubele (bara din față sfâșiată, far spart, roată tăiată) și, după ce am sunat la firma de închirieri auto să anunțăm incidentul și să cerem instrucțiuni, am chemat poliția (Highway Patrol).

Aici începe adevărata poveste… o poveste despre civilizație, lucru bine făcut și grija față de aproape.

După ce ne-a legitimat, pe cel mai calm ton, m-a întrebat ce s-a întâmplat, iar după a mea relatare, a zâmbit și mi-a zis: „Don’t worry, it’s just metal, you are OK, your friends are OK, it’s important you are talking to be roadside and not from a hospital bed” (nu-ți fă griji, e doar fier, tu ești OK, prietenii tăi sunt OK, cel mai mult contează că vorbești cu mine de pe marginea drumului și nu de pe un pat de spital). Spusă pe cel mai natural ton, această replica m-a adus cu picioarele pe pământ: suntem OK, doar asta contează, toate celelalte se rezolvă! Iar când i-am explicat frustrarea mea, că am stricat seara tuturor, a șoferului pe care l-am lovit, a colegilor mei, care sperau la o seară de distracție și au parte de aventuri, mi-a tăiat-o scurt: „It’s an accident because you did not do it on purpose. Accidents happen, they are too often here on freeway, but you are ok and that is most important” (E un accident pentru că nu ai făcut asta intenționat. Accidentele se întâmplă pur și simplu, sunt dese pe autostradă aici, dar sunteți ok și asta e cel mai important)

Și pentru că mașina noastră a fost remorcată, nefiind deplasabilă din cauza roții sfâșiate, a trebuit să o însoțim… dar cum să pleci pe jos pe autostradă? Așa că șoferul camionetei de remorcare a avut o discuție cu ofițerul de poliție… și iată că am ce să le povestesc nepoților mei…

Dragii bunicii, să vă povestesc cum m-am plimbat cu mașina poliției în America, pe bancheta din spate…

Știți toate filmele alea americane unde răufăcătorul e așezat pe bancheta din spate a mașinii de poliție, ofițerul îi pune mâna pe cap ca să nu se lovească cu capul de rama ușii, iar apoi închide ușa din afară? Așa m-am simțit eu în acele momente… și totul părea desprins din acele filme pe care le urmăresc mereu (sunt o fană a filmelor de tip CSI și Criminal minds), dar niciodată nu am crezut că voi trăi pe propria piele o astfel de plimbare…

A urmat ca șoferul camionetei de remorcare să ne țină același discurs: „I am happy to be talking here to you, rather than be sweeping brains from the road!” (Mă bucur că vorbesc aici cu voi, decât să mătur creier de pe șosea) Instinctivă sau educată, această cultură a siguranței m-a ajutat enorm să îmi mențin starea de calm aparent. Iar pentru un om impulsiv și extrem de critic cu propria persoană e un lucru senzațional! Dar tot cu zâmbetul pe buze ne-a tăiat și factura în valoare de 250$ pentru o remorcare de nici 10 minute! Iar ofițerul de poliție a plecat doar când a apărut roadside service, trimiși de firma de închirieri auto.

Din cauză de legal liability (mecanicul nu voia să îmi asume responsabilitatea în cazul în care roata s-ar fi sfâșiat din nou în timpul mersului din cauza barei din față care atârna și ar fi dus la o nouă accidentare), nu s-a purces la schimbarea roții. Însă mecanicul nu a plecat de lângă noi până nu s-a asigurat că avem cu ce pleca la hotel. Ba mai mult, a sunat și el să afle ce avem de făcut mai departe, care este procedura în cazul unui accident a unui cetățean non-american care conduce o mașină închiriată, ca să ne ajute în cazul în care nu reușeam să ajungem la o înțelegere cu firma de închirieri: „I want to make sure you get home safely” (Vreau să mă asigur că ajungeți în siguranță acasă)

Și da, am ajuns în siguranță la hotel, cu ajutorul unui coleg de serviciu. Ce ne-am fi făcut dacă nu avea cine să ne ducă? Apelam din nou la poliție, după cum am fost sfătuiți să facem atât de ofițer, cât și de operatoarea de la linia de urgență a firmei de închirieri auto.

Da, totul a durat 3 ore, dar nici o clipă nu m-am simțit speriată, amenințată, intimidată, deznădăjduită.

De ce ajută o atitudine pozitivă a autorităților și a operatorilor de servicii? Pentru că nu intri în panică!

Un șoc emoțional puternic poate afecta creierul și da reacții negative ale organismului – de la agitație exagerată, la hipertensiune, palpitații, hiperventilație / insuficiență respiratorie, leșin. Un om panicat, cu simptome de panică, devine imprevizibil și toată situația poate degenera rapid, putându-se ajunge până la intervenția ambulanței și internare.

Astfel, inducându-i omului o stare de calm după accident, făcându-l să vadă partea optimistă a lucrurilor, partea plină a paharului, reușești să previi reacțiile negative ale organismului uman.

Cum am rezolvat cu mașina închiriată? Am primit una nouă la schimb!

Deși am fi avut posibilitatea să mergem să ridicăm mașina nouă imediat ce am primit OK-ul de la operatoarea liniei de urgențe a firmei de închirieri, a fost puțin cam multă aventură pentru o singură seară, așa că am amânat ridicarea noii mașini pentru dimineață. Iar totul a mers ca uns – după o serie normală de verificări, am primit cheile noii mașini – un Hyundai Elantra cu puțin peste 2500 mile la bord. Și iată că așa am plecat la cumpărăturile mult visate…

Ce am vorbit cu ofițerul de poliție în mașină? De toate!

Prima lui curiozitate a fost cum este România. Și am apreciat întrebarea poate puțin mai mult decât ar fi fost cazul. Discuția a continuat natural, care e scopul prezenței noastre aici, ce lucrăm, cum ne place California. Când a aflat că sunt inginer în sisteme de asistență a șoferului, discuția a luat o turnură interesantă: oare tehnologia nu ne facem să ne pierdem îndemânarea? Și nu se poate să fiu mai de acord! Toate sistemele de asistență ajută mult șoferul, dar în același timp îl fac să nu mai fie atent la detaliile din jurul lui (tot domnul ofițer mi-a povestit de un accident grav pe autostradă, unde șoferul vinovat a dat vina pe oglindă, care i-a dat undă verde să schimbe banda, deși era o mașină în unghiul mort – luând de bună indicația funcției de blindspot detection, nu s-a mai asigurat și el și a intrat în plin în mașina ce se afla în unghiul mort). Când proiectăm astfel de sisteme, pornim de la premisa că șoferul este în controlul mașinii… și dacă nu este așa? Dacă șoferul se încrede atât de mult în informațiile furnizate de mașină încât renunță la control? E o problemă de etică și morală, știu, dar parcă acum, mai mult ca oricând, m-a izbit ideea în creștet. Este exact ca în cazul tinerilor care nu mai știu scrie corect din cauză că au pe telefon, tabletă și calculator scriere predictivă și verificare a ortografiei.

Ce am învățat din toată experiența asta? Că atitudinea face totul!

Sunt încă sub sentimentul acela de siguranță pe care mi l-au dat cu toții. Și îmi dau seama că asta îmi doresc pentru mine, pentru copilul meu, pentru familia mea. Îmi doresc să aibă în jurul lui oameni competenți, care să îl ajute când are nevoie. Nu știu care este drumul nostru pe acest pământ și nici unde ne vor purta pașii, dar vreau ca oricând să se simtă în siguranță și să simtă că oamenii sunt acolo să îl ajute și să îi fie alături așa cum m-am simțit eu în urma acestui accident, nu să îi pună bețe în roate și să încerce să îl păcălească, să obțină foloase necuvenite pe seama lui.

Concluzie? Concluzie!

Suntem OK, doar asta contează! Toate celelalte se rezolvă!

P.S. Dacă eram acasă, cel mai probabil luam un ciocan și rezolvam problema barei din față cu ajutorul lui și cu puțin scotch lat și mașina era numai bună de plecat spre hotel.

P.S.S. Nu am poze, numai la asta nu m-a dus capul în primele ore de după accident.

Sursă foto: Heavy traffic on highway 5. Los Angeles freeway signs, California