Cu Albinuța Uța-Uța la Liceul Special Iris din Timișoara

Fiecare întâlnire cu copiii este specială în felul ei. Uneori însă chipul și vorbele lor mă urmăresc cu zilele…

Liceul Teoretic Special IrisCând mama unui băiețel de clasa întâi, care urmează școala la o grupă de copii speciali (unul în scaun rulant, unul cu autism, alții cu retard sau deficiențe de vedere), a cerut mamelor de pe un grup de socializare idei pentru activități în Săptămâna Altfel, nu am ezitat să nu mă ofer să le citesc povestea Albinuței Uța-Uța. Cred cu tărie în puterea poveștilor și sunt hotărâtă să aduc copiii defavorizați în preajma poveștilor cât mai mult, cât mai des. Copiii merită tot ce e mai bun, tot efortul nostru.

Așadar, iată-mă în fața Liceului Teoretic Special Iris, unde urma să o prezint pe Albinuța Uța-Uța la 20 de copii speciali, căci odată dusă vestea întâlnirii cu un scriitor, s-au alăturat și alte clase. Mi-a crescut sufletul de bucurie!

Curtea mare a liceului e plină de pomi înfrunziți și straturi de flori multicolore. Am străbătut apoi coridoare lungi, luminoase, până am ajuns la clasa lui Rareș, băiețelul mămicii de care povesteam mai sus. O clasă mică, puțin decorată, cu bănci vechi, dar curată și aerisită. Rareș m-a luat de mână, deși era pentru prima oară când ne întâlneam. Împreună am traversat din nou curtea, spre sala de sport. Pe drum, o frumusețe de fată, blondă, slăbuță, țopăia în aceeași direcție; m-a prins de braț, m-a îmbrățișat de i-am simțit până și sufletul, iar apoi și-a continuat alergarea țopăită spre destinație.

AlbinutaUtaUtaCei 20 de copii minunați m-au ascultat într-o liniște desăvârșită timp de 15 minute – deși, conform preconcepțiilor și prejudecăților, mă așteptam la gălăgie, ignorare. Le-am povestit despre mine, despre cum am ajuns să scriu povestea, le-am citit povestea în sine (cu intercalarea vocii minunatei Madam Fournier de la Treasure Monkey cu Madam Fournier, ici-colo, rulându-le pe telefon podcastul înregistrat de Alina), iar la final… sesiune de întrebări. Nu mă așteptam să aibă inițiativa să pună întrebari, ba mai mult, întrebările lor să fie atât de bine formulate și coerente, dar și să aibă idei de îmbunătățire – schimbarea numelor personajelor (de exemplu, Albinuța Gălbinuța) sau joc de rol / teatru pe baza poveștii. Mi-au cerut să le mai citesc o poveste scrisă de mine; din păcate, nu eram pregătită.

La ieșirea din clădirea sălii de sport, un băiețel cu Sindrom Down m-a luat gentil de mână și mi-a zâmbit, iar apoi m-a ciupit de deget: Îmi place de tine, mi-a spus. Am plecat în lacrimi. Ce simplu judecăm, rejectăm ceea ce nu se încadrează în normele societății. Mi-am lăsat sufletul lângă ei. Îl voi recupera, bucată cu bucată, când ne vom reîntâlni, luna viitoare, căci voi onora rugămintea lor: de a le citi alte povești scrise de mine.

Facebook Comments

Mamă, soție, femeie, inginer și organizator de evenimente culturale în viața reală, autor de texte pentru copii și content editor pentru Serial Readers în viața virtuală...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *