Interviu ,,MY STORY” cu Patricia Lidia. Nu, nu am vorbit singură! :) ci cu 3 adolescenți minunați

În urmă cu vreo două luni, Mihaela Miron, profesor în localitatea Zimnicea, mă invita să iau parte la un proiect la care lucra cu copiii la școală: MY STORY. Tot ce trebuia să fac era să permit unor elevi să îmi ia interviu – beculețul s-a aprins, în liceu am fost redactor șef al foii de informare a școlii, luam interviuri, scriam articole, era rândul meu să stau de partea cealaltă a baricadei și brusc eram în centrul atenției. Se știe că îmi place munca cu copiii și apreciez mult inițiativele lor, așa că nu puteam refuza o asemenea oportunitate.

My Story („Povestea mea”) este un proiect organizat de Școala Gimnazială Nr.3 Zimnicea împreună cu Liceul Teoretic Zimnicea prin care copiii și adolescenții trebuie să comunice atât unul cu altul, cât și cu ceilalți din jur. Cei trei care au tras paiul scurt pentru discuția cu mine au fost Petreanu Adela, Căpăţână Florentina, Bulibaşa Denis, cu Adela la înaintare pe Whatsapp:

Precum îi spune și numele, această activitate ne oferă prilejul de a descoperi noi persoane și noi povești de viață, de a socializa și de a ne extinde orizontul de cunoaștere. „My story” ne oferă posibilitatea de a deveni niște mici jurnaliști, de a ne regăsi pe noi înșine în ceilalți oameni, punându-ne în valoare trăsaturi ce ne caracterizează: curiozitatea, nerăbdarea, dorința de a cunoaște! Mai exact, proiectul se bazează pe intervievarea unei persoane speciale, care, pe lângă faptul că este una obișnuită, adică nu este „în lumina reflectoarelor”, are o poveste de viață aparte și se ocupă cu ceva deosebit, ieșit din comun. La proiect participă mai multe echipe mixte, formate din elevi de liceu si elevi de gimnaziu, ce au misiunea de a găsi astfel de povești de viață, ca în cele din urmă să le împărtășească cu publicul cititor.

No, e clar că am fost mândră să fac parte din MY STORY, nu? Vi-l redau întocmai, cu tot cu pozele folosite. Să mai spun cât de mult le mulțumesc celor trei copii pentru răbdarea de a mă citi și dorința de a împărtăși cu ceilalți despre activitățile mele?

Acestea fiind zise… iacătă-mă-s!

Deşi acum locuiţi în Timişoara, am aflat că aveți „rădăcini” în orașul nostru. Ce vă leagă de Zimnicea şi care v-a fost „drumul” până în Banat?

Zimnicea este orașul copilăriei mele, orașul bunicilor mei. M-am născut pe tărâmuri crișene, în calmul Oradiei, însă vremurile i-au plimbat pe părinții mei prin diferite zone ale țării, cu serviciul, astfel că de creșterea mea au fost responsabili bunicii paterni, care locuiau în Zimnicea. Am ales să urmez studiile universitare în Timișoara, Universitatea Politehnica, Facultatea de Electronică și Telecomunicații, secția în limba engleză. M-am îndrăgostit iremediabil de acest oraș, așa că am rămas aici… ce se va întâmpla pe viitor, numai timpul va decide!

Am citit blogul dumneavoastră „Bun venit în lumea mea!” şi putem spune că am rămas uimiţi de activităţile pe care le organizaţi şi de povestea vieţii dumneavoastră. Ne-ați stârnit curiozitatea și  suntem nerăbdători să aflăm cât mai multe despre Patricia Lidia Cevei Popescu, să vă cunoaştem mai bine!

Sunt Patricia Lidia (Popescu-Cevei), mămică de Greuceanu din 2014, inginer programator din 2010, scriitor, fost cadru didactic, colaborator al revistei culturale online Serial Readers și președinta Asociației Bastionul ArtLitTim. Iubesc ceea ce fac și consider că am o datorie morală să dau mai departe binele pe care îl primesc, motiv pentru care de peste 5 ani sunt content editor al Asociației Ador Copiii – comunitatea familiilor adoptive, organizația în care cred cu tot sufletul și cu toată inima.

De peste 10 ani organizez evenimente cu și pentru copii. Sunt un om cinstit, pasionat de scris și citit, și îmi doresc să aduc o schimbare în bine lumii în care trăim, să o transformăm într-un loc pașnic și primitor pentru copiii noștri. Astfel, printr-un joc al circumstanțelor am ajuns organizator de activități culturale în cadrul Penitenciarului Timișoara – și nu regret o clipă!

Scriu pentru că mă ajută să îmi amintesc ce și cum a fost și să mă bucur de fiecare moment, pentru că îmi doresc să inspir și să ajut părinții să petreacă timp de calitate alături de copiii lor și pentru că sunt convinsă că o cultură generală mai bogată ne ajută pe toți să vedem lucrurile altfel.

De unde ideea unui blog?

www.patricialidia.ro a fost ca o extensie naturală a activității mele. Deși colaboram cu multe site-uri culturale, unele lucruri despre care voiam să scriu erau la limita dintre obiectiv si personal, greu de încadrat. Așa că blogul a venit la momentul oportun, ca un loc de desfășurare a propriilor idei și gânduri. Am pe blog lucruri personale, despre mine și familia mea, dar și activități pe care le-am făcut cu copiii și deținuții, cărți ce m-au impresionat, călătorii în care am mers… orice mi s-a părut relevant pentru ceilalți.

Am aflat că aţi fost cadru didactic iar în prezent sunteţi inginer programator.Ce v-a determinat să mergeți către o altă profesie atât de diferită?

Sunt inginer programator, arhitect sisteme de asistență a șoferilor. Este un domeniu extrem de interesant și dinamic. Lucrăm acum la primul sistem de asistență prin echipamente de detecție a obiectelor cu ajutorul laserului, iar anul viitor vom avea pe șoselele din Tokyo, la Olimpiadă, primele mașini autonome. Îmi place ceea ce fac și mă motivează, nu am timp să mă plictisesc.

Am fost cadru didactic, învățătoare mai exact, fix jumătate de generație, respectiv doi ani. Mi-a plăcut mult, însă este o prea mare responsabilitate. Ador să lucrez cu copiii, să le văd sclipirea din ochi, dar educarea și reeducarea aduc prea multe griji și responsabilități, mai ales pe termen lung. Îmi place să fiu «doamna de distracție», nu «doamna de educație», să vin în completarea activităților de la clasă și să ajut la consolidarea informațiilor.

Tot pe blog am citit că participaţi la multe acţiuni şi activităţi caritabile cu şi despre oameni, cu scopul de a-i ajuta şi a transforma lumea în care trăim într-un loc mai bun. Cum reuşiţi să fiţi şi mamă şi inginer programator, dar şi să vă implicaţi în diferite acţiuni caritabile,toate în acelaşi timp?

Uneori poate fi epuizant, dar există o vorbă, rămasă de la Mahatma Ghandi: fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Îmi place să fiu în mijlocul lucrurilor, să fac lucrurile la care alții nici nu se gândesc, să fiu deschizătoare de drumuri. Odată pavat drumul, mă dau la o parte și îi las pe alții să preia inițiativa. În proiectele mele, echipa este în California, astfel că, datorită diferenței de fus orar, îmi permit să am program flexibil. Iar în toți acești ani am dovedit că, indiferent de programul pe care mi-l fac, livrez înainte de termen toate rezultatele și îmi fac «temele de casă» la timp, așa că am parte de toată înțelegerea din lume. Cât despre băiețelul meu, el este motorul meu, pentru el și lumea lui fac toate astea, așa că este prezent peste tot cu mine, alături de mine, fie că vorbim de evenimente la care merg ca participant, moderator, invitat sau organizator.

Ce v-a motivat să deveniţi content editor al Asociaţiei “Ador copii”?În ce constă asociaţia „Ador Copii”?Povestiţi-ne mai multe!

Ador Copiii este comunitatea familiilor adoptive. Inima organizaţiei a început să bată odată cu povestea personală a fondatorilor organizaţiei, care au dorit să inspire și alte familii să schimbe viața unui copil. Pe lângă proiectele de promovare a adopției și de facilitare a procesului de adopție și acomodare post-adopție, Asociația mai derulează proiecte în domeniul protecției sociale a copilului și de prevenire a abandonului familial. Scopul Asociaţiei constă în promovarea şi susţinerea procesului de adopţie din România pentru a determina creşterea numărului de copii adoptaţi, eficientizarea procesului adopţiei si garantarea respectării drepturilor părintilor adoptivi.

2018: Premiul pentru cel mai activ ONG în promovarea adopției și a dreptului copilului la o familie

2014: Premiul I – Categoria APĂRAREA DREPTURILOR INDIVIDUALE / COLECTIVE, Gala Societății Civile

2013: Premiul I – Categoria IMPACT, Gala Societății Civile

2013: Premiul II – Categoria APĂRAREA DREPTURILOR INDIVIDUALE / COLECTIVE, Gala Societății Civile

Nu îmi plac fotografiile arătând copiii aflați în situații vulnerabile dezbrăcați, mizerabili, triști. Le fură demnitatea, le fură viitorul liniștit. Avem certitudinea că aceste imagini nu le vor afecta viitorul, dacă vor ajunge să își depășească condiția? Știm că presa de scandal abia așteaptă o picătură de apă pe o fărâmă de praf ca să facă o baltă de noroi… ar fi păcat să îi dărâmăm doar pentru o clipă de glorie, că primim fonduri mai mari, acele fotografii stârnind mila și empatia.

Acest aspect m-a determinat să mă alătur Ador Copiii și nu altui ONG. Faptul că pun demnitatea copiilor înaintea campaniilor de imagine.

Ce fel de activităţi culturale organizaţi în cadrul Penitenciarului din Timişoara?

În Penitenciarul Timișoara am mai multe activități, unele săptămânale, altele lunare, iar altele sporadice. Știi, adevărul este că niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să organizez evenimente pentru adulți. În fața copiilor mi-a fost mereu ușor, ei îți spun în față când nu le convine sau nu le place ceva. Adulții au învățat lecția politeții și a diplomației, de multe ori încerci să citești pe fața lor părerea despre eveniment/text și pe mine asta mă îngrozește. Așa că această colaborare venită de nicăieri m-a ajutat să trec peste anxietăți vechi.

Cum a debutat colaborarea? În 2014, o organizație mare ne-a făcut cadou peste 2500 de volume de carte. Titluri pentru copii mi s-au promis, prea puțin asta am primit. După ce am distribuit prin biblioteci școlare cărțile relevante pentru ei (prin proiectul nostru Toți copiii vor să citească), ne-am trezit că totuși spațiul de depozitare a acestora nu s-a golit, ba mai mult, părea neatins, deși volumele pentru copii se terminaseră. Prin luna august 2016, Valeria Tamaș, vicepreședinta Asociației Bastionul ArtLitTim, a sugerat să contactăm Penitenciarul Timișoara; în urmă cu mai mulți ani, avusese o lectură acolo și rămăsese impresionată de receptivitatea persoanelor private de libertate. A urmat un e-mail prin care ne arătam intenția, o vizită pentru predarea cărților și… wow!… un protocol de colaborare prin care mă angajam să contribui la îmbunătățirea fondului de carte al bibliotecii și să organizez evenimente pentru deținuți și pentru personalul interesat. Am scris mai pe larg despre asta pe blogul meu: AICI.

Una peste alta, a fost un pic din fiecare, printr-un joc al circumstanțelor, hazard, spontaneitate, destin… iată-mă acum organizator de activități culturale în cadrul Penitenciarului Timișoara – și nu regret o clipă!

Clubul de lectură: Clubul de lectură își propune să ofere persoanelor private de libertate oportunitatea de a relua cititul, de a profita de timpul liber considerabil pentru a-și îmbogăți cultura și vocabularul. Grupul de lucru se schimbă lunar și e format din 10 – 12 deținuți, care își manifestă interesul înscriindu-se pe lista de la bibliotecă și care trebuie să îndeplinească niște criterii minime (de exemplu, să știe să citească! – te rog nu râde!). În fiecare lună întocmim un proiect unde menționăm ce urmează să studiem, iar dorința mea este de a avea o tematică variată. Încerc mult să merg pe literatură contemporană, întrucât mi se pare mai accesibilă și mai interesantă pentru ei. Cărțile le furnizez eu și le dau de la o întâlnire la alta.

Lansări de carte: În fiecare lună, avem un invitat – scriitor, traducător, artist etc. –, care se prezintă și se reprezintă, sau lansează o carte, sau le vorbește despre diversele aspecte ale activității sale. Este o activitate benefică de ambele părți: scriitorii descoperă noi cititori, într-un spațiu neconvențional, iar persoanele private de libertate participă la activități la care cu certitudine nu ar merge dacă ar fi în libertate. Până acum am avut aproape 40 de lansări de carte dincolo de gratii.

Atelierul de scriere creativă: Scrisul este terapie, este terapeutic, ajută la vindecarea rănilor. Când am pornit atelierul de scriere creativă, creație literară, am mizat pe factorul psihologic, iar rezultatele nu au întârziat să apară: la început, încercări timide, apoi tot mai îndrăznețe, surprize, oameni care scriau demult, oameni care atunci puneau pe foaie primele versuri, oameni. Terapie prin scris. În mai 2019 am publicat și două cărți ale deținuților, ca o încununare a primelor 6 luni de atelier de scriere creativă. Versurile din aceste două volume (un volum colectiv, o selecție a celor mai bune poezii scrise de aceștia, și un volum personal, al unuia din cei mai prolific poet dintre ei) sunt ca un plasture pe rană, un panaceu pentru fiecare dintre autori. Fie că vorbesc despre nostalgia trecutului, despre suferințe din dragoste, regăsirea credinței sau speranța într-un nou început, poeziile sunt profunde și pline de emoție, în același timp extrem de personale, dar și neașteptat de universale.

Sufletul meu se bucură că pot fi parte din acest demers, e un panaceu și pentru mine, am convingerea că ceea ce fac alături de acești oameni face diferența.

Îmi propun să extind paleta de activități, vreau să fac întâlnire de dezbateri culturale, pe tema «Cultura: încotro?», ateliere de arte combinate, idei am, din păcate timpul liber îmi lipsește!

Vă admirăm din tot sufletul si credem că sunteţi o fire extrem de altruistă, generoasă, iubitoare şi prietenoasă, însă vrem să ştim, care este imaginea pe care o aveți despre propria dumneavoastră persoană?Dacă ar trebui să vă descrieţi în 3 cuvinte, care ar fi acelea?

Greu de ales, după cum se vede mai sus, îmi place mult să vorbesc despre ceea ce fac. Ceea ce nu se vede însă e că nu îmi place să vorbesc despre mine. Nu vreau ca vorbele mele să fie văzute ca o laudă, vreau să iasă în evidență acțiunile și rezultatele, să nu există motive de bârfă. Trei cuvinte: ca toți ceilalți 🙂

Ce înseamnă pentru dumneavoastră, plăcerea de a citi? Spuneţi-ne mai multe despre conexiunea dintre om şi carte, văzută prin ochii dumneavoastră!Este adevărat că lectura ne poate transforma în oameni mai buni? Ce impact au cărțile asupra noastră?

Depinde ce citești și depinde cum ești construit. Nu toate cărțile au un rol educativ, unele sunt strict pentru trecerea timpului, altele sunt pentru a ne apropia mai mult de o divinitate, iar altele sunt, într-adevăr, pentru a ne educa. Ne educă intelectual, moral sau sufletesc. Dar depinde mult și de deschiderea noastră și de dorința noastră. Dacă vrem să vedem o schimbare în bine, ne punem intenția în acea direcție și facem pași concreți, o carte ne poate transforma în oameni mai buni. Din păcate, nu de puține ori oamenii interpretează greșit ceea ce citesc și rezultă dezastre (vezi situația fanaticilor religioși). De aceea mi se pare extrem de important să fim atenți când recomandăm o carte, să ținem cont de structura omului și de predispozițiile sale!

Ce vă încurajează să scrieţi, să vă aşterneţi gândurile pe hârtie?Vorbiţi-ne despre pasiunea aceasta!

Scrisul este ca un bun terapeut, care nu ne ceartă, nu ne critică, nu ne întrerupe şi e întotdeauna disponibil, care ne ajută să trecem mai uşor peste traume şi experienţe neplăcute, dar care și accelerează procesul vindecării fizice. Potrivit specialiștilor, cu cât scriem mai mult, mergând spre centrul trăirilor şi miezul întâmplărilor, cu atât reducem impactul emoţional al acestora asupra noastră. Și asta pentru că, în timp ce reflectăm şi punem „necazul” pe tapet, practic epuizăm subiectul şi îi dăm o finalitate, încheind astfel efectul psihologic. Scriu pentru că mă ajută să îmi amintesc ce și cum a fost și să mă bucur de fiecare moment, pentru că îmi doresc să inspir și să ajut părinții să petreacă timp de calitate alături de copiii lor și pentru că sunt convinsă că o cultură generală mai bogată ne ajută pe toți să vedem lucrurile altfel.