Membership Zestre sau cum m-am schimbat în ultimele 6 luni

Mă scuzați pentru articolul lung, dar abia acum am reușit să prind timpul necesar pentru a pune pe foaie toate gândurile legate de prezența și rezultatele mele în membership de eliberare emoțională realizat de Adina Oltean, un grup de lucru prelungire firească a grupului ei, Zestre pentru viață. Și mi-am amintit că trebuie să fac asta când am văzut ce alăturări face Facebook în dimineața asta (poza asta am luat-o ca un semn).

În decembrie 2019 am avut din nou un atac de panică foarte puternic, din acela în care credeam că mor, că mi-a venit sfârșitul, nu știam dacă fac infarct sau atac cerebral sau stop cardio-respirator. Venea după câteva zile de relaxare, după sărbători. De fapt abia atunci reușise subconștientul meu să se relaxeze și să scoată la suprafață toată agitația și tot stresul pe care le adunase într-un an extrem de plin, în care trăsesem de mine ca boul la jug. Toată luna ianuarie am umblat pe la medici, ca să îmi găsesc eventuale probleme fizice (cu toții sperăm mai degrabă că e o problemă fizică, decât una psihică, emoțională, căci la alea de multe ori le găsești soluții rapid la ceilalți, pentru cele emoționale trebuie tu să muncești). Și când toate analizele au venit aproape perfect, mi-am dat seama că mingea e la mine.

În februarie 2020 mă pregăteam să plecăm din nou în anuala mea delegație lungă în California. E o activitate ce o fac de 5 ani anual, între 1 și 3 luni în Santa Barbara. Anxietatea mea era la cote maxime, îmi căutam activități care să mă facă să nu mă mai gândesc la acel moment (dacă mă apucă atacurile de panică în avion / în aeroport / la volan etc.?) și am descoperit într-o cutie plină de praf ustensilele mele magice din perioada în care învățam Reiki. Am zâmbit, mă gândeam «ce coincidență», căci am aruncat de-a lungul timpului enorm de multe lucruri pe care le-am considerat inutile vieții mele moderne, cotidiene, doar cutia asta a rămas neatinsă. Am deschis-o și au început să îmi revină flashuri de când la foloseam, să mă simt din nou plină de liniște, zen, efectiv nu știu când au trecut două ore dezmierdând fiecare obiect din cutie. Atunci m-am trezit de fapt. Era momentul să îmi reiau activitatea.

Am plecat în SUA, mi-am luat cu mine strictul necesar, și am reînceput să practic Reiki, meditație, și alte activități pe care le știam, dar pe care le uitasem. Când Adina a început membershipul, eram deja convinsă că asta îmi este direcția și că, deși îmi place enorm ceea ce lucrez la jobul de zi cu zi, nu mă văd făcând asta peste 10 ani, să zicem. Câștig foarte bine, dar muncesc enorm (uneori depășesc cu succes 60 de ore pe săptămână numai cu activitățile corporatiste). Și nu mă satisface emoțional. În 10 ani, de când sunt în corporație, poate doar o dată sau de două ori m-am bucurat efectiv de rezultatul muncii mele.

Pe lângă asta, îmi risipeam energia în zeci de activități, mai mici sau mai mari, care de fapt îmi aduceau bucuriile sufletești: ateliere de lectură și scriere creativă cu copiii din mediul rural, copii vulnerabili, ateliere de lectură și scriere creativă cu deținuții din Penitenciarul Timișoara, blogul personal, review la cărți ale marilor edituri din țară, făceam coaching cu cine avea nevoie, social media management pentru cine îmi solicita… și toate absolut gratuit!

Și am trecut prin toate ideile posibile: death coach (facilitator de eliberare pentru persoanele aflate pe pasul de moarte), life coach, zen trainer, creativity coach… dar aveam nevoie de un șut în fund să fac pasul înainte spre a fi parte din membership. Căci da, pe lângă faptul că sunt omul care oferă Reiki membrilor o dată pe lună, sunt și practicant direct și membru în acest grup minunat.

Am intrat în principal pentru a-mi rezolva dilemele cu banii. Aversiunea mea față de bani. Câștigam mult, dar cheltuiam și mai mult. nu de puține ori la final de lună luam bani împrumut de la oameni care aveau salariul la jumătate față de mine. Dar acest membership m-a făcut să conștientizez că problema mea nu era de fapt în banii în sine, ci în atitudinea mea față de mine.

Sufeream de sindromul impostorului. Sindromul impostorului este un pattern psihologic, prin care persoanele afectate își pun constant la îndoială reușitele și au o frică internă că vor fi descoperiți drept fraude. De ce ar plăti oamenii să lucreze cu mine, doar e atât de banal ceea ce fac, se poate învăța atât de ușor…. de ce ar plăti cineva pentru ceea ce fac eu, când nu am studii în domeniu, nu am certificări… De ce ar plăti lumea să lucreze cu mine, când există atât de mulți alți specialiști în domeniu… Dar nu e așa! Nu toată lumea vrea să învețe, așa cum nu toată lumea poate să învețe să facă toate acestea! Iar asta am descoperit în membership – lumea vrea să lucreze cu mine pentru că pot, pentru stilul meu poate diferit de al altora, pentru că eu înțeleg și văd lucrurile altfel decât ei.

Sufeream de sindromul salvatorului. Sindromul salvatorului nu este acel impuls altruist de a salva pe cineva aflat în pericol, nici despre a-i ajuta pe alții în general. Altruismul se transformă în „sindrom” în momentul în care începem să interferăm cu experiențele de viață ale altora, din dorința de a ajuta. Pentru că pe mine nu m-a salvat nimeni când am avut nevoie. Efectiv făceam mult mai mult decât mi se cerea, depuneam mult mai mult efort, gratuit, pentru că voiam să îi ajut pe oameni. Mi se părea că au nevoie de ajutorul meu ca să depășească un anumit nivel și toți mi se păreau ca având probleme financiare și deci ajutorul meu dezinteresat îi ajuta să depășească momentul. Iar când depășeau momentul, unii îmi dădeau de-a dreptul un șut în fund. Și nu era unul din ăla care mă ajuta să fac un pas înainte. Alții nu au comentat absolut nimic, atunci când au ajuns la punctul la care am agreat că vor începe să plătească, au început să mă sune ei să îmi dea banii. Balanța era pe zero până la urmă, financiar, dar emoțional și energetic era spre minus infinit. Am învățat din acest membership că sunt oameni care nu vor să fie salvați sau chiar nu au nevoie să fie salvați. Că de fapt intram cu bocancii în viața lor. Știi, ca în maxima aceea, dă-i unui om un pește și îl hrănești toată ziua, învață-l să pescuiască și îl hrănești toată viața! Ajutorul este valoros doar atunci când este solicitat și când responsabilitatea finală rămâne la persoana care a fost ajutată!

Sufeream de sindromul veșnicului îndatoritor. Mă simțeam tot timpul datoare să îi mulțumesc pe cei din jur, dar rezistam nevoilor mele sufletești. Iar asta mi-a adus de-a lungul timpului enorm de multă frustrare. Nu știam să spun NU, nu puteam refuza, din teama de a nu îi dezamăgi pe cei din jur. Oriunde mă aflam, simțeam că pășeam pe sticlă spartă, îmi controlam și cenzuram fiecare gând, îmi reformulam cuvintele de zeci de ori înainte de a vorbi, îmi calculam fiecare mișcare, întrebându-mă, într-un ritm copleșitor, dacă ceea ce fac sau spun i-ar putea supăra pe cei din jur. E complicat să fii tu însuți când ești permanent îngrijorată cum te vor percepe alți oameni. Și, atunci când teama de a răni sau deranja pe altcineva este mai puternică decât dorința de a fi tu însuți, viața devine cu mult mai dificilă. În membership am învățat să mă pun pe mine pe primul loc. Să îmi aleg bătăliile cu atenție și să nu mai pun la suflet, căci nu sunt eu responsabilă pentru fericirea cerlorlați, ci fiecare dintre noi e responsabil de propria fericire. Anxietatea mea de a fi pe placul tuturor – chiar și de persoane care nu mă acceptau sau nu mă plăceau neapărat așa cum eram, m-a făcut să îmi ridic bariere foarte înalte în jurul sinelui meu și să mă comport așa cum credeam că ar trebui să mă comport ca să mă placă și ei.

Ce s-a schimbat? Eu! Sunt mai liniștită, mai calmă, nu mai reacționez (atât de) impulsiv. Sunt mai permisivă cu mine însumi și îmi accept defectele, nu mai încerc să le elimin sau să le ascund. Sunt mai relaxată în contextul vieții mele actuale, cu toate presiunile exterioare existente. Mi-am deschis ochii la oportunitățile din jurul meu și încă învăț să îmi folosesc resursele și munca de mulți ani pentru binele meu însumi. Am învățat să depășesc credințele limitative și să îmi formatez subconștientul. Am învățat să trec peste concepțiile preluate din familia biologică și să nu mai aplic aceleași credințe în relația cu soțul și copilul.

Nu îi pot schimba pe cei din jur și nici nu pot schimba ce s-a întâmplat în trecutul meu, dar pot să îmi schimb reacțiile mele față de oameni și față de trecut.

Nu puteam să conștientizez toate acestea fără Adina și membership Zestre. La nivel de teorie le cunoșteam pe absolut toate, am citit și studiat sute de cărți pe domeniul acesta. Dar nu le puteam interioriza și adapta sufletului meu fără Adina și exercițiile ei.

Recomand membership Zestre tuturor celor care au nevoie de o schimbare interioară. Pentru mine a fost mindblowing și mă aflu abia la jumătatea perioadei de lucru, mă mai așteaptă 6 luni de muncă, abia aștept să mă redescopăr și să fiu eu, adevărata eu!