Dragă femeie cu burnout, îngrijirea de sine nu este suficientă pentru a te pune pe picioare

Stăteam într-o seară efectiv leșinată fizic, psihic și emotional pe canapea, cumva scufundată în canapea și topită în pătura groasă și pufoasă, capul mă durea înfiorător și îmi venea să plâng, să urlu, să fiu lăsată în pace. Fusese una din acele zile în care toată lumea avea nevoie de ceva acum, pentru că ieri nu este posibil, și am dat, și am făcut, și am oferit. Iar apoi paharul meu s-a golit, dar oamenii tot mai cereau ceva, până am cedat. Eram în burnout, dar nu voiam să recunosc.

Burnout periodic mă izbește din plin. Nu e ca și cum n-aș cunoaște toată teoria sau nu i-aș recunoaște simptomele, ci pur și simplu aleg să îl ignor până e prea târziu. Pentru mine, a fi stresată înseamnă că mă confrunt cu prea multă presiune, prea multe responsabilități, solicitări permanente care depășesc puterile mele fizice și psihice, prea multă subapreciere a eforturilor de către ceilalți și care duc la senzație de epuizare, dar mereu sunt convinsă că dacă aș dispune de mai mult timp și de mai multă energie, aș putea face față cu brio situației. Oboseala cronică la mine însă se caracterizează prin salmokritika :)și insuficient: senzația că nimic nu este suficient de bun, ca nu mai pot face nimic bine, ca orice gest este în zadar și că mai bine renunț. Moment în care se instalează burnout – abandonez lupta, total lipsită de motivație și deprimată. Și dacă simptomele oboselii cronice sunt subtile, mai ales în fazele incipiente, în faza instalării stării de burnout toate simptomele devin clare și evidente, dar totuși le ignor cu succes.

Societatea ne cere să supraviețuim într-un mediu care nu ne lasă spațiu să supraviețuim.

Am avut un moment în această vacanță de sărbători care m-a adus în punctul de a ceda. Acum pare atât de prostesc și pueril, dar atunci simțeam că încorporez în mine fiecare informație senzorială din casă. Găteam în timp ce Greuceanu se uita la niște YouTuberi care urlau arătând niște șmecherii la Roblox, hota mergea, câinele a început să latre că a apărut o pisică pe ecranul TV-ului, soțul a intrat să mă întrebe ceva și în acel moment am simțit cum clachez. Am țipat ca și cum viața mea ar fi depins de asta: „Te rog, oprește televizorul, dă-l mai încet, nu mă mai aud nici măcar gândind”. Și am început să respir tot mai greu, să mă îndrept spre atac de panică.

Acesta nu este singurul episod de supraîncărcare senzorială pe care l-am experimentat în ultimele luni, deși stresul nu era o problemă. Am observat aceste derapaje din ce în ce mai des în ultima perioadă, cu toată carantina și izolarea: plimbările singură cu mașina, în liniște, au fost înlocuite de adevărate spectacole muzicale cu sunete din jocuri, cereri de gustări și 1000 de întrebări și observații pe minut. În unele zile iau totul cu pas cu pas, iar în altele simt că mă înec în supraîncărcarea senzorială.

Uneori, doar pentru o clipă, reușesc să mă detașez și să trec rapid prin încărcătura mentală apăsătoare – îngrijorarea mereu prezentă, vinovăția, stresul, oboseala. De câte ori nu am răspuns la întrebarea cum mă simt cu un Bine! atuncat în grabă și superficial… știu atâtea femei care răspund la această întrebare la fel de superficial, poate un „Grozav! Tu ce mai faci?!”. Uneori spunem asta un pic prea tare ca să pară mai credibil. Răspunsurile reale pe care ar trebui să le împărtășim atunci când simțim că este în regulă să fim vulnerabili sunt însă total altele: „Supraviețuiesc din inerție.” sau „Sunt epuizată.” sau „Nici nu știu.”

Și nu, nu mă plâng. Sunt o noroacă în atât de multe feluri. Îmi place să fiu mamă. Îmi iubesc viața. Îmi ador pasiunile și am enorm de multe satisfacții din munca mea. Deci, în loc să îmi pun sufletul pe tavă și să mă arăt vulnerabilă, răspund pur și simplu: „Sunt bine! Astăzi a fost doar… mai greu„.

De cele mai multe ori, pentru cei mai mulți, soluția directă sugerată este rutina de îngrijire personală. Ceva ce faci tu doar pentru tine singură câteva ore. „Îngrijirea de sine este importantă pentru femei”, spune multă lume, și nu îi contrazic nici o clipă! Doamne ferește! Și eu am ora mea singură, umblând de nebună pe străzi vinerea, cât e Greuceanu la mindfulness, ora de masaj săptămânală și 15 minute de îngrijire personală zilnică, și cu mâna pe inimă recunosc că mă ajută enorm!

Dar adevărul este că îngrijirea de sine nu este suficientă. Și este timpul să nu mai spunem femeilor că un simplu act de îngrijire personală va anula anii de copleșire indusă de o cultură patriarhală care ne determină pe toate să ajungem la un moment dat la burnout.

• Nu există baie cu bule care să înlăture anxietatea.
• Nu există weekend departe cu prietenele care să anuleze efectele pe termen lung ale izolării.
• Nu există niciun pui de somn care să reînvie energia revărsată în echilibrarea carierei cu maternitatea.
• Nu există niciun pahar de vin care să ușureze efectul acumulator al tuturor afecțiunilor despre care „nu am avut timp să vedem un medic”.

Femeile au ajuns la burnout, iar societății și comunității noastre trebuie să înceapă să îi pese. Deci, dragă femeie, mamă sau nu, te rog ascultă-mă: nu îți imaginezi că ești epuizată, în burnout. Iar starea aceasta nu, nu este din vina ta.

• Ai ajuns la burnout pentru că din momentul în care anunți orice schimbare în viața ta, ești bombardată cu sfaturi și povești nesolicitate despre cât de îngrozitoare ar fi experiența viitoare.
• Ai ajuns la burnout pentru că trebuie să te întoarci la muncă înainte de a fi pregătită fizic și psihic după maternitate și apoi ți s-a bătut obrazul că nu îți alăptezi / îngrijești / alinți copilul suficient de mult sau, pe dos, o faci prea mult.
• Ai ajuns la burnout pentru că simți că trebuie să îți justifici continuu orice decizie. Dacă alegi cariera, de ce alegi cariera. Dacă alegi familia, de ce alegi familia.
• Ai ajuns la burnout pentru că îți pasă de părerea celorlalți, pentru că așa ai fost educată, deși niciodată nu îi vei putea mulțumi pe toți. Dacă alegi să nu mergi în concediu, ești workaholică. Dacă alegi să îți iei vacanțe periodic, nu îți pasă de locul de muncă. Dacă nu gătești în fiecare zi, ești leneșă. Dacă gătești zilnic, îți obișnuiești prost familia.
• Ai ajuns la burnout pentru că jonglezi constant cu presiunea de a petrece mult timp de calitate alături de familia ta, cu presiunea de a avea o casă curată și ordonată, precum și o carieră înfloritoare. Alegi să sari peste pauza de masă ca să poți fugi mai repede acasă, la familia ta. Te culci târziu după ce adorm copiii (asta dacă nu adormi înaintea lor lângă ei fiind în pat) ca să poți să mai aduni prin casă și să pui lucrurile la locul lor. Îți reproșezi mereu că nu ești o mamă bună, căci casa ta nu strălucește ca în pozele vedetelor și nici animalele nu stau înșirate frumos la poză.
• Ai ajuns la burnout pentru că, după o zi de alergat continuu, simți că ar trebui să fii proaspătă, sexy și disponibilă pentru partenerul tău. Pentru că toată lumea îți spune că sexul face o căsnicie să funcționeze. Pentru că toată lumea îți pune în cârcă presiunea de a face un copil. Apoi încă unul. Iar dacă îl faci pe al treilea, te judecă, sigur a fost o greșeală.
• Ai ajuns la burnout pentru că nu ai pus limite la timp. Ai ajuns la burnout pentru că știrile sunt epuizante și dezastruoase.
• Ai ajuns la burnout pentru că nu trece o zi fără ca ceva să îți amintească de kilogramele pe care le ai în plus. Poate vrei să îți iei o pereche nouă de blugi, dar toate mărimile sunt XS. Sau poate vrei un costum nou, dar toate modelele potrivite dimensiunilor tale sunt bătrânicioase și demodate. Sau bluzele cele mai frumoase sunt mărime universală, China-size. Și nici măcar pantofii nu își mai păstrează calapodul standard. Toate modelele întinse lasciv pe canapele prin postere îți amintesc că ești departe de corpul perfect prezentat de modă (eu recunosc, m-am născut pe continentul greșit sau în epoca greșită – sunt M în America și XL în Europa, cu corp minunat pentru a fi o muză marelui Rubens).
• Ai ajuns la burnout pentru că indiferent câte cupoane ai folosi, câte vacanțe nu iei, tot nu găsești o modalitate de a scăpa de datorii.
• Ai ajuns la burnout pentru că toată lumea se așteaptă să fii acolo, mereu, disponibilă și dispusă, ascultătoare și plină de compasiune, cu o vorbă bună mereu la pachet.
• Ai ajuns la burnout pentru că ai explorat toate alternativele pentru a te întoarce la lucru după concediul de maternitate și cei din jur vin doar cu povești de groază despre bone criminale, grădinițe traumatizante, creșe insuficiente și mizerabile. Pentru că toată lumea pune presiune pe tine să ai un copil, doi, trei, dar nimeni nu se gândește la cum îi vei crește și la prioritățile tale.
• Ai ajuns la burnout pentru că îți este dor de prietenii tăi.
• Ai ajuns la burnout pentru că societatea îți cere să faci de toate, dar nu îți oferă resurse și alternative.

Am mai spus-o și o voi spune din nou: Femeie, nu faci nimic greșit. Nu este vina ta. Atât de greu este cu adevărat.

Unele răspunsuri la probleme sunt evidente, dar majoritatea, nu. Pentru că acestea nu sunt probleme pe care le-am creat noi voit. Acestea sunt manifestări ale unor neajunsuri culturale care lasă femeile suferind. Deși nu este corect sau drept, depinde tot de noi să le remediem, pentru că nimeni altcineva nu o să o facă în locul nostru. Arată-ți adevărata vulnerabilititate. Urăsesc din tot sufletul când aud celebra replică atunci când un băiețel plânge: Ce ești tu, fetiță? Ce ai de plângi? Nu voi uita niciodată un episod în care milionarul Elon Musk, renumitul CEO al Tesla Motors și SpaceX, a izbucnit în lacrimi într-un interviu despre faptul că se simte epuizat și are nevoie de o vacanță. Dar i s-a iertat ieșirea, a fost compătimit, căci e bărbat. Oare cum ar fi fost tratat subiectul dacă o femeie CEO ar fi răbufnit astfel? Nu ar fi fost pus totul pe faptul că e femeie, hormonii, sensibilitatea specifică?

E OK să nu fii OK. E OK să fii vulnerabilă. E OK să nu fii mama perfectă sau soția perfectă.

Fii autentică, chiar și atunci când ești în burnout autentic.

Fii sinceră.

O carte excelentă pe această temă este “Curajul de a fi vulnerabil” de Brene Brown. În discursul ei de la TEDxHouston din iunie 2010, Brene Brown afirma:

Am descoperit că trebuie să ne lăsăm văzuţi în totalitate, să ne arătăm vulnerabilităţile. Să iubim din suflet, chiar dacă n-avem nicio garanţie. E foarte greu, şi v-o spun ca părinte că e îngrozitor de greu. Să exersăm recunoştinţa şi bucuria în acele momente oarecum terorizante când ne surprindem: „Pot să te iubesc atât de mult?” „Pot să cred în asta cu atâta pasiune?” „Pot să fiu neînfricat cu asta?” Doar să ne oprim şi, în loc să ne așteptăm la catastrofe, să ne spunem: „Sunt doar profund recunoscător, pentru că a fi atât de vulnerabil înseamnă a trăi.” La urmă şi poate cel mai important, e să fim convinşi că suntem suficienţi. Când acţionăm cu acest crez – „Sunt destul” – încetăm să ţipăm şi începem să ascultăm. Suntem mai buni şi mai blânzi cu cei din jur şi cu noi înşine.

Așadar, dragă femeie, ce-ar fi dacă te-ai ridica deasupra tuturor vulnerabilităților și ți le-ai declara cu demnitate? Ce-ar fi dacă ai cere ajutorul? Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ai începe să spui NU? Dacă ai cere ce ai nevoie, fără să îți ceri scuze pentru asta?

Eu anul acesta aleg să spun NU atunci când inima îmi dictează. Eu anul acesta aleg să nu îmi mai consum energia în bătăliile altora. Eu anul acesta aleg să învăț să fiu și egoistă, și puțin narcisistă, și mai blândă cu mine însumi. Eu anul acesta aleg să nu mai pun presiunea perfecțiunii asupra mea. Eu anul acesta aleg să cer ajutorul când am nevoie. Eu anul acesta aleg să nu mai îmi cer scuze pentru ceea ce sunt.

Eu anul acesta aleg să las garda jos și să fiu eu însumi, așa cum sunt, așa cum pot. Mi te alături, dragă femeie?